Poezie în onoarea bunicului meu

        Bună ziua, oameni buni. Astăzi este despre bunicul meu, geologul Virgil Paul Stoica, pe care toți l-au regretat atunci când a plecat dintre noi. Ar fi fost aniversarea lui și de acea am scris o poezie pentru el. Îmi place să consider că este într-un loc mai bun, unde este fericit în sfârșit. Poate se află pe un vârf de munte, probabil undeva în Anzi că tot i-ar fi plăcut să meargă acolo, uitându-se în jos la noi.

Virgil păstorul

Sus sus pe cel mai înalt vârf de munte,
Pe unde curge izvorul vieții omenești
Cu creste răzlețe și pajiști mereu verzi,
Pe unde trec suflete și se odihnesc
În călătoria lor printre stele și galaxi
Acolo stă o turmă cu-un păstor
 
Mai la vale, găsești o cabană,
Este mititică și frumoasă,
E loc bun de poposit căci
Animalele și spiritele
Toate sunt cu drag găzduite
O noapte, o zi sau o vreme
 
O, pastor Virgil, ne este dor de tine
Știm însă că ai ajuns unde ești fericit
Nu vreau acum nimic mai mult
Decât să celebrez viața ta frumoasă
Prin versuri sau prin proză
Să rămâi etern în amintirea tuturor
 
Acum ești într-un loc bun,
Unde ți-ai dorit mereu să fii
Și că nu mai poți simți
Nici o minimă durere,
Ești în sfârșit în pace
Alături de toate oile tale
 
Suflet blând ai fost în viață
Și ne-ai iubit pe toți mult,
Ai vrut mereu ce-i mai bun
Pentru fetele tale frumoase,
L-ai făcut bărbat pe fiul tău
Și ai ținut familia împreună
 
Tu ai grijă de noi de sus
Te uiți la noi și zâmbești
Sau plângi sau râzi,
Planul tău astral este altul
Acum că nu ești pe Pământ
Tu ești cu ființe superioare.