Şi următoarea zi, de Ajunul Crăciunului, eu şi prietenii mei ne-am antrenat. Am făcut arte marţiale, exerciții de vizualizare a energiei şi apoi fiecare ne-am folosit puterile. Am descoperit că în mod misterios nu-mi puteam folosi abilitatea specială adică controlarea percepţiilor celorlalţi. Fac asta prin citirea de la distanţă a diverselor senzaţii fiziologice şi manipularea lor astfel ca ele să ajungă distorsionate la creier şi să devină halucinaţii de natură senzorială, viscerală, kinetică, mecanică sau de durere. Amicele mele mă încuraja să mai încerc, doar că efectiv nu puteam face nimic din cauza durerii de cap care mă apuca.
Am fost avertizată de tata să nu abuzez de zestrea mea magică printr-un
citat din Omul păianjen (care se întâmplă să fie eroul meu preferat) şi anume ”Cu
putere mare, vin responsabilităţi mari”. Tatăl meu, viitorul meu consort şi
viitorii mei copii sunt unicele persoane cu care pot să împărtășesc o
veritabilă conexiune telepatică, în care să ne transmitem gândurile. M-am
simțit amenințată că o altă persoană ar fi putut intra în mintea mea apoi, când
tata mi-a demonstrat cum să mă protejez de atacuri mentale, am căpătat
încredere. Tot părintele m-a învăţat că nu toată lumea poate să-mi citească
emoţiile sau gândurile, deci trebuie să le exprim verbal.
În noaptea de Crăciun am început să am primele coşmaruri: se făcea eram
urmărită de ceea ce-mi părea un demon. Era o creatură fără o formă stabilă,
care se transforma în diverse insecte şi alte animale sălbatice de care mă
temeam. La un moment dat, mi-am văzut propria umbră înainte ca scena visului să
se schimbe. Eram într-un loc foarte fierbinte, învăluită într-un fel de strat
gros negru de fum şi nu puteam vedea decât acea fiinţă ca un fel de umbră.
Simţeam că mă sufoc, respiram greu din cauza fumului. Voiam să ţip după ajutor,
crezând că poate cineva ar fii putut să mă audă, şi nu reuşeam să articulez
nici un sunet.
M-am trezit brusc din somn, agitată
şi terorizată, după care am putut adormi greu. Am profitat de vacanţă să pot
dormi mai mult. Când eram mai mică, aveam vise în care se luptau creaturi
precum îngeri sau zâne şi diferiţi monştrii, fără să fiu victima atacurilor.
A doua zi de Crăciun, coșmarul a început diferit: stăteam şi dormeam
liniștită în pat lângă câinele meu (un metis de un an pe nume Duchy) când
somnul mi-a fost întrerupt de un sunet straniu și mă trezesc luată pe sus de un
umanoid cu aripi. Câinele s-a trezit şi lătra puternic. Telepatia mea,
care în vis părea să funcţioneze bine, nu l-a intimidat pe răpitorul meu. Eu
tot strigam în timp ce încercam să mă eliberez. Câteva minute mai târziu, mă
aflam dintr-o dată într-un fel de celulă de închisoare. Am încercat un un nou
atac mental, care m-a afectat pe mine. Timp de câteva minute, nu m-am putut
mișca. Am încercat după să pun mâna pe bare şi am simţit un şoc electric pe
toată şirea spinării apoi m-am trezit.
Aveam stabilită în ziua respectivă o şedință cu prinţișorul şi generalul
de brigadă Terrick, care era necromant ca Manajith, pentru ca să ne antrenăm cu
una dintre echipele sale de războinici ucenici, absolvenţi ai şcolii
militare. Ce pot să zic este că toți
aveau, cum era de așteptat, o formă fizică şi mentală mai bună decât a noastră.
Am putut alături de ei să ne testăm forţa, să ne întrecem limitele aşa cum nu o
mai făcusem până atunci și învăța diferite tehnici de luptă. Se vedea că erau
cu mult mai pregătiţi decât noi pentru o luptă adevărată datorită antrenamentului
militar riguros prin care au trecut. Erau soldaţi neînfricați și loiali până la
moarte prinţului, care mai avea în subordinea lui alte două brigăzi precum cea
din care făceau ei parte. Acea zi am primit uniforme de antrenament albe cu
dungi negru, uniforme de luptă pentru ucenici în dungi roșii şi albastre, o
pereche de pantaloni, pălărie şi bluză de camuflaj.
Demonul avea să revină în visul meu noaptea aceea. Eram de data aceasta
cu un partener. Ce m-a şocat la început era identitatea lui: prinţul Evan Young.
Eram pe o plajă doar noi şi ne plimbam liniştiţi ţinându-ne de mână, ca
amorezaţii, când dintr-o dată Cerul se înnorează, apar din senin mii de lumini
albe și roșiatice, se aude de departe bubuitura tunetelor care să acompanieze
toate acele trăznete şi vântul începe să bată furios dintr-o parte în alta.
Creatura de întuneric, că altfel nu ştiu cum să îi spun, a apărut de data
aceasta sub forma unui bărbat oarecare şi a început să ne atace. Monstrul avea
mişcări foarte bune în lupta corp la corp. A trebuit să ne folosim de toată
forța să putem să-i facem faţă. Orice fel de atac de-al nostru îl contracara cu
uşurinţă. Evan într-un final a reuşit să-l dezechilibreze o secundă iar eu,
când mi-a apărut în mână lira de la zâna Imana, am știut ce să fac și am
început să interpretez o melodie pe care părinţii mi-o cântau de mică ca să
adorm: El viento de aurora.
Când am început să cânt, atât
demonul cât şi însoțitorul meu au stat imobili. Am folosit puterea Lirei
iluziei în combinație cu puterea mea personală, ceea ce aparent potențează
efectul instrumentului mistic. Am reuşit astfel să-i dau inamicului o lovitură
după care acesta parcă s-a evaporat.
Le-am povestit amicilor mei, şi lui tata, despre visele mele. Ei se
concentrau pe găsirea înțelesului ascuns din spatele lor, eu voiam să înţeleg
de ce prințul acela, care nu-mi plăcea, mi-ar apărea în vis. N-am să neg că,
din punct de vedere estetic, părea una din acele statui grecești întruchipând
idealul de frumusețe masculină ceea ce mi se părea amuzant deoarece era de
origini britanice. Era un bărbat plăcut la ochi cu o personalitate dificilă,
asemeni unui zeu pământean. În lumea acea, nici o revoluție precum cea din
Franța nu a răsturnat sistemul monarhic astfel că practic regii și reginele dețineau
încă o putere absolută, cu diferența că pe cât se poate conduc în mod drept
propriile împărății și lasă o parte din sarcini diverșilor consilieri, care
acționează ca reprezentanți ai voinței poporului.
Tatăl, împreună cu prietenii mei,
erau de părere că visele mele lucide erau semne de la zâna mea protectoare
Imana. Eu trebuia să-mi dau seama ce voia să-mi transmită. Apariţia Lirei
iluziei părea să însemne că trebuia să folosesc instrumentul mistic aşa că
părintele avea să-mi dea moştenirea de familie. Cu toate că ar fi trebuit să
mai aştept un an până să mi-o lase, el se gândea că eram suficient de matură să
o pot avea, mai ales că restul Gardienilor îşi primiseră deja propriul obiect
fermecat.
Tata scos chiar în dimineața zilei de 26 Decembrie 2011 lira fermecată
din cufărul ei şi m-a făcut să promit c-veam să am grijă să n-o rătăcesc şi
c-aveam să fiu prudentă. Părea ca oricare altă liră antică, cu excepţia
faptului că arăta ca nouă şi lucea ca aurul. M-a uimit cât de frumoasă putea
fii. Simţeam energia magică circulând în ea şi eram atrasă de acea putere.
Ştiam că trebuia să fiu precaută iar acum înţelegeam de ce: nu puteam să
controlez atâta energie fără mai mult antrenament.
Cu cât priveam mai atent obiectul
fermecat, cu atât mesajul de la Imana devenea mai clar. ”Vei descoperi adevărul când vei cânta din suflet melodia iubirii”
era ceea ce am putut citi pe artefactul mistic.
N-aveam încă nici curajul să încerc
să activez puterea şi nici o idee clară a ceea ce putea semnifica mesajul
transmis de ființa astrală. Ceea ce ştiam era că aveam nevoie să mă dezvolt mai
mult din punct de vedere spiritual.
M-am gândit că ar fi bine să pun într-un loc sigur moștenirea de
familie, așa că aveam să o duc chiar în ziua aceea la castelul fratelui meu.
Acolo aveam încă camera mea din copilărie unde țineam cadouri de la frați și
bunici. Într-o anumită scoică uriașă care se putea închide și deschide, aveam o
perlă fermecată de la mama. Știam că Lira iluziei era dintr-un metal
inoxidabil, așa că am depozitat-o acolo.
Am înotat apoi până în locul meu
secret: o peșteră undeva prin apropierea pădurii care desparte regatul Umbada
de Mehariss. Am descoperit-o întâmplător în timpul unora din ”plimbările” mele
subacvatice. Inspecționam temeinic ceea ce afla exact sub castelul regal a
fostului duce englez, în căutarea tunelelor neexplorate. Știam că poporul
acvatic nu avea ce să caute în zona aceea, așa că am profitat să înot pe unde
n-a fost nimeni. Pentru a-mi găsi drumul înapoi prin acele tuneluri subterane
și subacvatice, am vopsit anumite pietre ori scoici cu un fel de praf de
diferite culori.
M-am aventurat până când am dat peste un perete din ceea ce-mi părea
rocă vulcanică mi-a tăiat calea. Avea acolo o gaură mică, cât să încap, aşa că
am intrat prin ea şi astfel am ajuns în ceea ce-mi părea interiorul unui
vulcan. Am putut ieşi atunci din apă şi să văd mai bine unde eram. Eram
înconjurată din toate părțile de acelaşi zid din rocă când uitându-mă mai bine
am văzut două tuneluri. Am folosit praful care-l mai aveam şi am aruncat ici
colo până am găsit ieşirea din peştera respectivă şi înapoi pe unde înotasem.
De când am descoperit locul, reveneam acolo când aveam nevoie să merg undeva
să-mi limpezesc mintea.
M-am întors pe Pământ direct prin tunelurile magice existente între cele
două tărâmuri și am ajuns acasă, unde tata și cățelul nostru mă așteptau.
De patru ani voiam un câine şi anul
trecut când ne-am mutat la casă, tati și noua sa parteneră, Tamara, au fost la
adăpostul de animale şi au adus un cățeluș de trei luni maroniu cu alb, nasul
negru, botul alungit ca de vulpe, urechiuşele ca de pisică, picioruşele scurte
şi codiţă stufoasă ca de veveriţă. Cât ei doi erau la servici, eu de multe ori
rămâneam o zi întreagă sau chiar şi peste noapte doar cu patrupedul. Era
companionul meu blănos, cu care mă mândream tuturor prietenilor.
”Ah, eres en tiempo para cenar, mi
hija. Poți să te speli pe mâini și să vii la masă. Duchy a mâncat deja.”
”Sì, papà.”
”¿Y como fue tu dia, cariño?”
”Todo bien, fue a casa.”
”Ah, la casa de tu madre. No te
olvidas de tu papà y tus amigos quando vas a regresar al mar con las otras
sirenas.”
”No, nunca. Tengo aqui todas las
personas que amo: mis amigos y tu, papà.”
”Me da gusto saber esto. Sabes que soy
muy orgullioso de ti.”
”Gracias.”
”Ah, me parece ayer que eras una niña asustada de
ese mundo.
Ahora eres una mujer fuerte y independiente.”
”Da, trebuie să fiu pentru că aparent am
devenit eroină a lumii mele.”
”Tu n-ai fost făcută pentru a trăi o
viață obișnuită. Sper că te-am pregătit suficient de bine să faci față
provocărilor. Tu nunca vas a ser sola.”
”Si, mis mejores amigos me van a
ayudar en nuestra mision.”
”Por supuesto.”
Am petrecut o seară normală în
familie cu părintele meu și companionul nostru blănos. M-am jucat o vreme cu el
și l-am mângâiat, luat în brațe și legănat ca un bebeluș. I-am și cântat
melodii de copii și el încerca să cânte cu mine. Mi-am pus și muzică pentru ca
să dansez. Din obișnuință, am pus hit-uri în spaniolă ori engleză din tinerețea
lui tata cu care am crescut. Îmi plăcea ritmul acelor capodopere a muzicii,
spre deosebire de tendințele moderne care nu mă atrăgeau deloc.
După toaleta de seară, m-am pus în pat și am continuat să citesc din
cartea romantică pe care o începusem. Am adormit ușor acea noapte, visând
frumos. În mintea mea, erau doar scenele pe care le citisem din romanul lui
Nicholas Sparks. Îmi imaginam și eu cum ar fi fost să trăiesc o poveste de
iubire așa frumoasă precum în cărți ori filme.
Majoritatea tovarășelor mele credeau și ele în dragoste iar o mică parte din ele chiar au avut noroc să dea peste bărbați adevărați. Restul, ca mine, încă-şi căutau iubirea. Glumeam cu amicele mele Gardiene că, dintre ele trei, eu aveam sută la sută posibilitatea să-mi iau un soț din înalta clasă având în vedere că pe tărâmul mistic eram prințesă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu