Într-un final

    Săptămâna aceasta a venit momentul analizei unui cântec de această dată a trupei Linkin Park, destul de filosofică ca înțeles și care totodată era printre favoritele mele. Este vorba despre piesa ”In The End”, care se poate interpreta în mai multe feluri. Unii spun că este despre experiența de bullying, alții zic că este despre relația romantică. 

Refrenul melodiei însă vine cu un mesaj, un lucru cu care mă confrunt chiar și acum la ani de la zile de când ascultam prima oară:

”I tried so hard and got so far
But in the end, it doesn't even matter
I had to fall to lose it all
But in the end, it doesn't even matter”

Nevoia de a-i satisface pe ceilalți, de a căuta mereu aprobarea altora, presiunea socială de a face ceea ce alții se așteaptă de la tine m-a împiedicat mult timp. Numai când am începutsă ascultdepropria mea voce, să-mi pese mai puțin de ceea ce ar putea crede alții, am început să trăiesc mai bine. Mereu vei fii o dezamăgire pentru unii, pe când alții te vor susține și vor fii cu tine la bine și la rău.

 

Desigur, adevărul este că n-am scăpat de tot de nevoia de a vrea să fiu perfectă pentru a fii apreciată de alte persoane, dar asta este o traumă mai veche de tip freudian care nu este subiectul postării de azi. Într-un final, nimic nu contează mai mult decât să faci ceea ce te face fericit, indiferent ce zice lumea.

 

   În încheiere, am găsit un citat de-al lui Kim Taehyung, alt membru din BTS, care are oarecum legătură cu subiectul nostru. Acesta zice așa ”Totul va fii bine la final, dacă nu este înseamnă că nu este finalul”. Motivațional nu? Pe mine mă inspir să lupt până acum voi obține exact ceea ce vreau. Acum că am ideea clară a ceea ce vreau, este mai ușor să fac ceea am de făcut până la capăt.

Iubirea în cântece

 Salutări tuturor,

că tot am început săptămâna trecută să vă prezint semnifiicațiile anumitor cântece, să continuăm pe același subiect analizând melodiile de iubire preferate.

Până destul de recent, nici un cântec de iubire nu s-ar fii putut compara cu ”When you look me in the eyes” de Jonas Brothers. Balada romantică a trupei americane rămâne în continuare favorita mea, alături de ”Euphoria” a lui Jeon Jungkook din BTS.

 

    Ambele piese mă duc cu gândul la o iubire mai presus de cea pământească, portretrizând cu ajutorul imaginilor o dragoste ca-n filme ori în romanele pe care le citisem. O fi că m-am uitat la prea multe filme romantice și am citit prea multe cărți de dragoste, dar eu totdeauna am crezut că iubirea trebuie să fie senzuală iar în același timp spirituală. Să fie o întâlnire a două corpuri, dar mai ales o conexiune a două suflete. Mereu am crezut că nu se poate să lipsească aceste două elemente într-o relație romantică, pe lângă bineînțeles respectul și validarea emoțională.

   Dacă în prima dintre melodii, se face referință la existența Raiului pe Pământ (”I catch a glimpse of heaven/ I find my paradise”), în cea de-a doua melodie apare un alt concept abstract și anume cel de utopie (”When I'm with you, I'm in utopia”).Până n-am fost eu însămi îndrăgostită, nu cred că mi-am dat seama de adevărul din spatele acestor versuri. Când începi să ai sentimente pentru cineva, nu mai ții cont de nimic și tot ce-ți dorești este să fii alături de persoana care a devenit obsesia ta.

  De asemenea, în ambele piese se face referire la iubire ca la un vis, care este tot ceva ireal. Dacă în balada celor trei frați americani singura idee de iubire ca vis este în versurile ”Dreams can't take the place of loving you”, cea a artistului sudcoreean este plină de astfel de referințe. În prima strofă avem ”어린 시절 내 꿈들의 재림” (A doua sosire a visului meu din copilărie) sau ”혹시 여기도 꿈속인 건지/ 꿈은 사막의 푸른 신기루” (Mă-ntreb dacă și acesta este un vis/ Visul este un miraj albastru în deșert) și ”꿈을 건너서 수풀 너머로” (Trecând peste vise și dincolo de tufișuri). 

 

    Ce poezie frumoasă nu? Până la urmă ce sunt cântecele dacă nu poezie pusă pe muzică. Este exact aspectul mistic, ca o magie, a iubirii care face ca ea să fie una dintre tematicile preferate în muzică, opere lirice și epice.

Adevărul nespus

     Analizând în continuare altă melodie de-a trupei BTS (utilizând traducerea în engleză deaorece coreeana mea nu este încă așa de avansată) este un cântec în care mă regăsesc sută sută, The Truth Untold  (în coreeană 전하지 못한 진심). 

Versurile acestui cântec vorbesc despre ascunderea adevăratului sine și emoțiile cuiva și abținerea de la a se deschide față de orice individ. Acest lucru se datorează faptului că cineva are impresia că vor fi lăsați singuri până la urmă din nou din cauza laturii lor „urâte”. Fiecare dintre noi poatre rămâne prins în adâncul propriei sale mizeriei și al întunericului din cauza lipsei iubirii de sine. Nu-mi este nici mie necunoscută calea disperării, depresiei, anxietății.

 

   Când faimoasa trupă sudcoreeană abia debutase, Linkin Park era pentru mine pe vremea aceea medicamentul pentru rănile sufletești. Am descoperit BTS când parte din traumele mele începeau să se vindece, cu toate astea m-au impactat puternic acești bărbați care mai de care mai talentați și frumoși. Indiferent ce ar putea zice alții, au muncit pentru a ajunge unde sunt, în ciuda disprețului unor ignoranți.

 

     Eu una am înfruntat singură, fără aproape nici un sprijin moral, perioada cea mai grea a adolescenței. În acest sens, trebuie să împărtășesc o anecdotă din viața mea personală.

În anul în care urma să încep facultatea de psihologie la Universitate Babes Bolyai din Cluj Napoca, 2017, eram cu o prietenă de-a mea dezbătând recenta sinucidere a solistului trupei Linkin Park, Chester Bennington. Cum eu am pierdut un an de școală, această prietenă era deja la aceeași facultate pe care urma să o încep și eu din toamna acelui an. Eu căutam pe atunci motivul suicidiului, aproape judecându-l pentru că n-a fost suficient de puternic, iar ea mi-a răspuns ceva de genul ”Așteaptă să termini primul an la psiho și o să vezi că n-o să mai gândești așa”.

 

   Și așa a fost cum a zis amica mea: am terminat trei ani de facultate de psihologie ajungând să înțeleg mai bine. De atunci, n-am mai judecat niciodată vreo altă persoană, cu atât mai puțin artiști, când nici nu știam prin ce a trecut. Este atât de simplu să arunci cu venim, să descurajezi pe cineva și să urăști. Să asculți, să te pui în pielea ei și să iubești necondiționat devine mai greu nu-i așa? Iată de ce este am ales să arăt bunătate tuturor, fără să mă neglijez pentru alții și menținându-mi standardele.

 

   Dacă trupa sudcoreeană a cântat adevărul lor ascuns, eu l-am exprimat prin intemediul poeziilor. Deoarece am fost mereu judecată după ceea ce păream, nu m-au cunoscut pentru ceea ce sunt decât persoanele care au văzut ceea ce pot să fiu, care m-au încurajat și m-au iubit. Așa cum suferințele mele personale le cunosc cu adevărat doar eu, tot așa este valabil și pentru membrii grupului BTS. Și atunci vrei să-i critici și să-i judeci când nu le știi povestea?

Blue (poezie în engleză)

Whenever I'm suddenly feeling blue

I think of what we are but I have no clue,

 Our love could be a  neverending story

And for that I sometimes feel sorry;

So please tell me what can I do now

Or, better yet, explain to me again how:

I was stung by no ordinary bug

But a mischevious lovebug

I just want it to be forever

Or at least to remember

There is a happy beginning

Where joy knows no ending;

If only I could fly

Like a purple butterfly

I promise to lift you up

Wherever you end up.

Sânge, transpirație și lacrimi

    Blood sweat tears (în coreeană 피 땀 눈물) este una dintre melodiile celei mai faimoase trupei sudcoreene BTS (în coreeană 방탄소년단) cu un mesaj puternic motivațional. Cântecul este o imagine a dorinței umane, care reflectă modurile obsesive în care oamenii caută să-și atingă scopurile. Videoclipul muzical începe prin a prezenta membrii trupei care rătăcesc în jurul unui muzeu. Sunt văzuți uitându-se la portrete, statui și alte artefacte după care totul se reduce la melodie și secvența de dans care o acompaniază. 

 

     După cum a afirmat unul dintre membrii trupei în interviuri, acesta este un cântec care arată felul în care cineva gândește, alege și crește. Aici cred toată lumea poate fii de acord că mesajul cântecului este unul pozitiv, ba chiar unul care inspiră. În opinia mea sângele, sudoarea și lacrimile reprezintă eforturile și munca grea depusă de trupă pentru a atinge succesul pe care-l are acum. 

     Numai cine a luptat vreodată pentru atingerea unui vis poate să înțeleagă imensul efort pe care trebuie să-l depui să ajungi să-ți 

îndeplinești obiectivul. Nu degeaba se zice că succesul reprezintă 20% talent și 100% muncă. Ai totdeauna moduri de a înbunătăți și a face mai bine. Asta este întocmai ce mi-au transmis BTS: nimic nu este imposibil dacă crezi.

Totul la momentul potrivit

    Astăzi  voi aborda un alt subiect de natură ceva mai filosofică. Așa prefer eu conversațiile. M-am gândit cât de importantă poate fii uneori tempistica în viață. Atunci când suntem într-un accident și suntem răniți, este fundamental să obținem cât de repede posibil primul ajutor. O secundă face diferența dintre viață și moarte. Doar o clipă poate fii fatală. Un moment de neatenție poate avea repercursiuni grave. Atât este de a ajuns pentru a schimba pentru totdeauna cursul vieții tale și nu numai. Un șofer care adoarme la volan nu riscă să-și piardă propria lui viață, ci posibil și cea a acelora din mașină dacă are însoțitori, sau a unor necunoscuți, dacă se izbește de o altă mașină. Chiar și când nu există morți, pentru acele persoane implicate în accident trauma acelui eveniment nu este ceva ce trebuie luat lejer. Stresul post-traumatic este o problemă serioasă, care are nevoie să fie tratat ca atare și nu minimalizat cum fac unii. Nu degeaba există specialiști care se ocupă exact cu asta. Am cam observat cu tristețe că, cel puțin la noi în țară, meseria de psiholog nu este apreciată pe cât ar trebui.

   Tulburările mentale sunt în mod atât de grosolan stigmatizate iar dacă vrei să faci terapie pentru dezvoltarea ta proprie lumea te poate lua chiar de nebun. Mi se pare că încă se crede că dacă cauți ajutor specialist, ai o problemă. Atunci când corpul ne doare, mergem totuși la medic și acceptăm să ne tratăm. Când este în schimb vorba de suferințele psihice, interioare, nu îndrăznim să căutăm ajutor la psiholog ca nu cumva să ne considere lumea nebuni. Iară ascultăm de gura lumii și ignorăm nevoile noastre. Nu este o rușine să apelezi la terapie, dimpotrivă arată că ai conștientizat că trebuie să lucrezi pe tine și să-ți dezvolți potențialul.

   Mai există și altfel de tempistici mai pozitive care-ți pot altera soarta în mod favorabil și anume anumite întâlniri sau evenimente aparent spontane ori caotice dar care îți pot determina succesul. Îmi place când în filme sunt prezentate astfel de înlănțuiri de diverse întâmplări care dau ideea de destin. Eu una sunt convinsă că există cu adevărat o ordine chiar și în cele mai neprevăzute situații. Totul se întâmplă cu un motiv la momentul cel mai potrivit. O reacție în lanț pornește, cum zice Efectul fluturelui, de la cele mai mici și aparent nesemnificative micro-evenimente, ca bătaia aripilor fluturelui, și determină mai departe evenimente la o scară mai mare.

Ce ne pot învăța animalele de companie

   Fie că aveți sau nu animale de companie,sunteți cu toții bineveniți să citiți articolele de pe blogul meu. Acasă la noi am avut totdeauna câini sau pisici, astfel că eu personal m-am obișnuit de mic copil să am animale în jur. 

De când eram mică, pisicile mă fascinau cel mai mult și totdeauna acasă mă ocupam de socializarea puiuților când pisicile noastre fătau. Mi se zicea 'îmblânzitoarea de mâtze'. Uneori îmi era destul de greu să pot socializa puii de pisică deoarece erau și ei mai sălbatici iar eu n-avem cunoștințe sau abilități în ce privește comportamentul felin. Încă chiar și acum, că am de șase ani propria mea pisică, mai am de învățat deoarece este un subiect complex.

Această postare este pentru cine și-ar dori să dețină animale de companie și evaluează încă toate aspectele, de la beneficiile la dezavantajele care vin odată luată o asemenea decizie. Este o diferență evidentă între câini și pisici, cu toate astea ambele specii ne pot învăța cam aceleași lucruri legat de cum să ar trebui să ne trăim viața. 

   Primul lucru care-mi vine în minte este faptul că companionii noștri blănoși ne învață să trăim clipa, după cum zice și dictonul ”Carpe diem”. Cu toate că se zice pisici că țin mai multă ranchiună decât câinii și trebuie să meriți încrederea și afecțiunea, chiar și el trăiesc oricum în momentul prezent. Animalele noastre resimt trecerea timpului prin ritmul și ritualurile impuse de noi.

Un alt lucru care-l au sută la sută în comun prietenii noștrii patrupezi este afecțiunea pe care ne-o oferă, fiecare în felul lui. Pisicile au un mod diferit de câini de a ne oferi dragostea lor necondiționată și trebuie să acceptăm asta și să ne străduim să le demonstrăm iubirea într-un mod în care ele să o poată înțelege. Exact aceasta este atitudinea pe care este bine să o avem față de persoanele importante din viață noastră.

   Părerea mea este că pentru un copil este important, și dacă nu crește cu animale în casă, să i se ofere ocazia să aibă unele interacțiuni cu animale din care să învețe să se poarte cu respect față de ființele vii.

Reveria ca metodă de coping

 Bine ați revenit dragi cititori

  Tema pe care m-am gândit s-o dezbat în această postare este cum m-a afectat din copilărie și până la vârsta adultă fantezia. Mă număram printre acei copii mai degrabă singuratici, care avea amici imaginari. Nu-mi amintesc decât cei avuți în perioada școlară deși mama mea zice că-i aveam deja în perioada preșscolară.

Cu toate că nu pot spune exact de la ce vârstă am început să am acești prieteni imaginari, pot zice că  m-a acompaniat până la terminarea gimnaziului. Nefiind pe deplin satisfăcută de prietenii pe care mi i-am făcut la școală, visam cu ochii deschiși la amici ideali. La una singură dintre colegele mele de clasă de pe vremea acea țin încă foarte mult, cu toate că ne despart kilometr.

Adevărul este că îmi petreceam timpul în lumi imaginare să scap de realitate. N-aveam răbdarea și nici abilitățile să pun pe hârtie aventurile pe care le visam cu ochii deschiși într-o lume magică de poveste. Nici chiar acum de multe ori nu pot ține ritmul și nu reușesc efectiv să aștern în scris toate poveștile pe care vreau să le spun.

   Trăind în lumea haotică în care trăim, îmi vine destul de ușor să mă las din nou transportată în lumea pe care am creat-o. Fiecare dintre noi practic are propriile lui metode de coping atunci când vrea să părăsească un moment realitatea. Marea majoritate dinte noi avem serialele și filmele lor de comfort, eu în schimb le găsesc toate în mine însămi. Îmi oferă același confort pe care le oferă celorlalți filmele sau serialele, fie ele realiste sau fanteziste. Până la urmă, este tot un fel de modalitate de coping.

Sunt curioasă de părerea voastră.Voi aveți filme ori seriale preferate? Cum vă ajută să gestionați stresul vieții cotidiene?