A fost odată ca niciodată (partea a doua)

      Bună tututor. A trecut ceva vreme aşa că am sosit vremea să public şi partea a doua a poveştii mele. Sper să vă placă. Spuneţi părerea voastră în comentarii. Destul de curând urmează să public şi partea a treia aşa că urmăriţi blog-ul dacă vreţi să aflaţi continuarea poveştii. Cea de-a treia parte a poveştii va explora originea blestemului aruncat asupra împărăţiei lui Aurinda.

Povestea fetei care vorbeşte cu animalele

          Lidia era mai mică de statură cu părul brunet ondulat și ochii căprui, gene lungi şi dese, față rotundă şi fruntea lată, zâmbet fermecător şi bujori în obraji. Trăia cu părinții, Anghel și Magdalena, și frățiorul Marian într-un sat din Maramureș unde îşi petrecea zilele în curte, jucându-se, citind sau ajutând părinţii. Era de o amabilitate fără seamăn, iubea pe toată lumea și ea la rândul ei era iubită de toți. Îi plăcea să fie prietena tuturor, era mereu optimistă și nimic nu i-ar fi stricat buna dispoziție. Reușea să găsească partea bună a lucrurilor și să vadă binele din oameni. Știa să prețuiască fiecare moment și să se bucure de fiecare zi. La școală învăța foarte bine, fiind printre cei mai buni elevi. Îi plăcea să învețe lucruri noi și când începea o carte nu o lăsa până nu o termina. Citise mult și învățase multe. Mama îi insuflase dragostea pentru literatura bună și îi dăduse primele romane. Îi plăcea foarte mult și muzica, dansul, geografia și istoria. Lidia Chiș avea un dar: putea comunica cu animalele. Oriunde mergea, putea să stea de vorbă cu animalele, fie ele cu blană, pene sau solzi. Cu vorbe bune reușea să înbuneze și cel mai fioros lup sau cel mai mare urs. Nu îi era teamă de animale și le considera prietenele ei. Până și pe cumătra vulpe o îndupleca această fată specială, căreia îi plăcea să hrănească toate păsările și rozătoarele din pădure, să se îngrijească de flori și copaci și să se plimbe pur și simplu în natură încă de mică. Le iubea pe animale așa cum iubea și oamenii. Micuța moroșancă avea mulți prieteni buni din satul ei însă cel mai mult îi plăcea compania motanului Tomi, țestoasei Bumbo și cățelușei Malia. Tomi e un motan alb cu negru pe care străbunicul Lidiei, Paul, l-a luat de pe stradă și l-a adus nepoților. Bumbo e o teștoasă de apă pe care tot el a adus-o. Malia e o cățelușă care a fost luată de pe străzi. Familia Chiș mai avea la curtea lor găini,  rațe și porci.  Lidia își descoperise talentul de a vorbii cu animalele pe când avea nouă ani. Era o zi însorită de vară iar ea și Marian se jucau în curtea pe când părinții erau la piață în Baia Mare. Tomi stătea pe marginea unei ferestre deschise, Bumbo privea pe cei doi copii iar Malia se juca cu restul câinilor (la vremea acea erau cu toții pui). Diferite păsărele se apropiau și începeau să ciripească vesele ca să primească mâncare. Motanul o ascultă pe mica stăpână când ea îi porunci să nu sară la păsări. În acel moment fetița a auzit pentru prima dată vocile animalelor și înțelegea pentru prima dată ce spuneau.

”Tu ce crezi că ciripesc păsărelele, soro?”

”Cântă un cântec despre sfârșitul verii.”

”De ce tocmai despre aia?”

”Sunt triste că vine toamna.”

”Eu nu, că încep școala.”

”Unde ai să înveți și tu bine, nu-i așa?”

”Da, ca tine.”

”Bravo. Acuș hai că vin mama cu tata din oraș iar noi n-am hrănit orătăniile cum le-am promis că vom face.”

”Oh, da, așa e, am uitat de la atâta joc de datorii.”

Cei doi frați s-au dus în cotețul gâinilor apoi cel al rațelor, unde le-au dat  mâncare și apă cum i-a instruit tatăl. De la el învățaseră lucruri practice, el având o minte pragmatică pe când soția una analitică. Ea studiase psihologia, fiind doctor psiholog,  și era bună la limbi străine pe când el era fermier. El lăsă pe seama ei educarea și școlarizarea copiilor. Mare panică fu când frații își dăsură seama că lipseau câteva gâini și rațe. Cercetară toată grădina însă nici urmă de ele. Fetița vorbii cu cățelușa Malia despre paguba suferită. Cățelușa răspunse ”Lasă, stăpână! Îţi găsesc eu păsările de curte.” și s-a întors peste vreo oră cu păsările lipsă. ”Uau incredibil!” își spuse Lidia în minte. Cu alte ocazii, fata a putut să ajute la recuperarea altor animale de la vecini, furate sau dispărute. Tot satul a ajuns să știe că Lidia și cățelușa ei Malia ar fi regăsit orice animal pierdut aşa că apela la ea. Misterele îi plăceau cel mai mult fetei și s-a hotărât să fie detectivă când va fi mare. Mama cu tatăl au încurajat-o pe fiică, promițându-i că dacă asta voia ar fi trimis-o în Baia Mare la academia de poliție.

       Părinții Lidiei au trimis-o la Baia Mare să-și facă liceul. La șaptesprezece ani, pe când să înceapă clasa a XI-a, mama ei s-a îmbolnăvit subit. Când Magdalena a fost transferată de urgență la Cluj, unde să o îngrijească mai bine, toată familia s-a mutat acolo. O mătușă de-a bărbatului i-a lăsat să stea într-un apartament de-a ei. Copii au început să meargă în Cluj la școală când a venit toamna. Acolo l-au cunoscut pe Eubardo. Acesta încă-şi amintea momentul în care sosi blestemul vrăjitoarei malefice. Îl retrăia noapte de noapte. Ziua lui începuse ca oricare alta. Se trezise de dimineață, luase micul dejun cu dădaca apoi aceasta se puse să-i citească puțin și-l lăsă apoi să se joace. Toată familia, din care făceau parte și doica sa cu soțul ei căpitanul de cavalerie, au luat în acea zi masa împreună. Spre înserate, dădacei i s-a făcut rău. Trebuia să nască și medicul a fost chemat de îndată. Băiatul îşi amintea doar multă agitație și plânsete când a fost nevoit să se separe de părinți și întreaga lui lume. A luat-o pe micuța Clara înainte să se anunțe că blestemul venea și au fost duși la portalul prin care aveau să treacă. Tatăl i-a spuse:

”E momentul, fiule. Fii erou! Du-te cu Clara în lumea cea nouă.”
”Nu, nu, nu !” striga copilul. ”Vreau la mami!”
”Curaj, Eubardo. E momentul tău. Ne vom regăsi în lumea fără magie.”
”Tati!”
”Te iubim, fiule. Acum du-te și găsește pe izbăvitoare!”
”Tati!” 

”Ne vom regăsi, fiule. Du-te acum și salvează-ne pe toți! E în regulă, ne vom revedea.”

Tatăl nu i-a mai permis să spună nimic că i-a trimis în lumea fără magie. Avea cinci ani atunci iar acum era cea de-a nouăsprezecea lui aniversare. A fost adoptat împreună cu fiica lui Laila şi Virgiliu de Ana și Mihai Grigorescu prin casa de copii unde au fost primiți. Deși povestea băiețelului părea suspectă și neverosimilă pentru asistenții sociali, bătrânul vrăjitor îl avertizase să nu pomenească nimănui de lumea magică. Băiatul s-a adaptat noii lumi și-i plăcea alături de noua familie și în același timp nu putea să uite misiunea ce i-a fost încredințată: să o caute pe ivbăvitoare și să rupă blestemul. Voia să-și revadă părinții și împărăția. I-a amintit  și fiicei lui Laila și Virgiliu despre părinții ei și despre târămul lor de origine. Vrăjitorul bătrân ii dăduse un medalion prin care ar fi putut să o găsească pe salvatoare iar tatăl îi lăsase cartea de vrăji a familiei.  Prinţul ştia că magia nu ar fi funcționat în tărâmul în care se afla numai dacă o făcea pe izbăvitoare să creadă. 

       Când Eubardo şi Lidia s-au întâlnit, el se mutase de trei luni la Cluj. Era în camera sa de cămin și făcea ordine când talismanul fermecat s-a luminat. ”Nu se poate! Funcționează! Ea este aici!” a exclamat el.

Lidia era cu Marian în centru, plimbându-se liniștiți, când un străin a dat peste ei. Era un tânăr mai  înalt de stătură, brunet cu ochi căprui,  fața ovală, gene și sprâncene subţiri, buzele și obrajii roșii și mustăcioară castanie.

”Hei! Uite-te pe unde mergi!” a strigat ea.
”Scuze, scuze, nu eram atent.”
”Uau, tipule, ce e aia ce ții în mână?” A intervenit Marian.
”Oh, te referi la medalion … E magic …”
”Magic zici?”
”Da, îl folosesc pentru a o găsi pe cea care va rupe blestemul care l-a aruncat o vrăjitoarea rea asupra lumii mele. Și aparent s-a oprit de când v-am găsit pe voi...”
”Cum zici, vezi stai departe de noi. Nu există așa ceva, du-te și tratează-te.”
”E adevărat. Mi s-a spus că nu ai crede nici chiar tu. Dar cred că am dat cu un motiv peste voi doi. Tu trebuie să fii ea.”
”Vezi-ți de treabă, nebunule, lasă-ne n-avem timp de prostiile tale. Nu-mi pot salva mama de o boală incurabilă și tu-mi spui că sunt salvatoare?”
”E adevărat. Trebuie să mă crezi.”
”Nu, acum te rog lăsa-ne.”
”Dă-mi o șansă să îți demonstrez că nu sunt nebun. Te rog. Dacă rupi blestemul şi aduci magia în această lume o vei putea salva şi pe mama ta.”
”Hai soră, dă-i o șansă omului. Şi ai auzit ce a zis că o putem salva pe mama. Haide să încercăm.”
”Bine, fie, are o sanșă. Sunt Lidia iar el e fratele meu, Marian.” 

 ”Încântat de cunoștință, Lidia și Marian. Eu sunt Eubardo.”

Fata l-a privit atunci pentru prima dată în ochi. Din momentul în care privirile li s-au încrucișat au început să se placă. Lidia nu știa de ce avea încredere în acel străin care apăruse de nicăieri și-i spuse lucruri nebunești și-l mai băga și pe frățiorul ei în asta. Era curioasă de acest tânăr, pe care voia să-l cunoască mai bine, și ar fi vrut să încerce s-o salveze pe mama ei. S-au așezat undeva în parc toţi trei pentru a discuta mai multe. Adolescenta nu l-ar fi crezut niciodată dacă n-ar fi avut o imaginaţie bogată şi n-ar fi ascultat de la mama ei atâtea poveşti fantastice despre o lume precum cea descrisă de el. Credea în basme şi în magie înainte de a-l întâlni pe acel tânăr interesant care-i spunea că totul era adevărat. Ea şi fratele ei au crescut cu acele poveşti, care păreau tot mai reale după ce le-au auzit de la acel străin. Fiul de împărăteasă le-a arătat celor doi frați un compartiment secret al ghiozdanului său, pe care-l avusese de când fusese separat de familie, unde ţinea cartea de vrăji a tatălui său. Ştia că toți cei din vechea sa împărăție au fost transportați în lumea fără magie și ar fi putut să-i găsească prin acelaşi medalion cu care i-a găsit pe Lidia şi Marian. Prințul încercă să-l activeze cu puterea credinței lui iar când eșuă s-a uitat la fată și i-a zis:

”Trebuie să încerci tu. Tu ai magie în acest tărâm fără magie. Ține-l strâns în mână și crede în imposibil. Doar așa va funcționa.”
”Bine, am să încerc.”

”Eu scot o hartă, să vedem unde ne indică talismanul.”

Lidia, deși încă sceptică, a încercat să creadă spusele lui. S-a gândit intens la abilitatea ei specială și talismanul s-a aprins, indicând locul unde puteau găsi pe toți cei din împărăția Pădurea Fermecată. Locația părea a fi un orăşel de lângă Timișoara, Cărtăreşti. Prințul voia să meargă numaidecât și i-a implorat pe frați să vină cu el. S-au înțeles să-şi pregătească strictul necesar apoi să pornească. Lidia și Marian s-au temut cum ar fi reacționat tatăl și mama lor dacă aflau că aveau de gând să plece cu un complet străin până într-un oraş necunoscut de lângă Timişoara. Fata a inventat că mergeau într-o excursie cu clasa. Tatăl nu s-a preocupat şi le-a dat bani pentru drum cu condiţia să-i poată suna mereu. Mama se odihnea în majoritatea timpului şi soţul ei le făcea pe toate. Îi durea pe fraţi să o vadă așa fragilă, învinsă de boală. Sperau că dacă vor reuși să readucă magia în lume vor găsi şi un remediu pentru ea. 

Fiul lui Gregor și Aurinda a ajuns peste două ore să-i ia pe copii lui Anghel și Magdalena iar peste vreo opt ore bune erau în oraşul Cărtăreşti. Au găsit repede cazare la hotelul ”La Mamita” și și-au luat mâncare și băutură.

”Bun, am ajuns aici. Avem însă un plan cum să rupem blestemul?”
”Profeția spune că o vei face tu. Nu specifică cum o vei face.”
”Poate dacă îţi foloseşti talentul special... Ştii tu ... Să vorbeşti cu animelele ca în Dr. Dolittle.”
”Nu mai vorbesc cu animalele de când am plecat din sat de la noi. Nici nu prea le mai aud.”
”Trebuie să te străduieşti să o faci asta pentru a salva pe toată lumea din împărăţia mea.”

”Și pe mama.”

Următoarele două zile fata le-a petrecut începând să vorbească din nou cu animalele pe când fratele ei și prințul se documentau în biblioteca acelui oraș. 

Lidia, Marian şi Eubardo erau de trei zile în Cărtăreşti când primărița orașului, pe care fiul de împărăteasă a recunoscut-o ca fiind vrăjitoarea malefică, și-a dat seama de prezența lor și i-a arestat. Cineva, un magician care-şi recuperase memoria odată cu sosirea lor, a plătit cauțiunea pentru ei. Primăriţa a încercat atunci să-i elimine angajând un asasin. Un glonţ l-a nimerit direct în piept pe fiul fostei împărătese din Pădurea Fermecată când acesta s-a aruncat în față ca să-i protejeze pe amicii lui. Fata, văzându-l la pâmânt, se pus în genunchi în fața lui. Acelaşi  binefăcător care i-a scos din închisoare a intervenit şi de data asta. Acesta i-a protejat cu o vrajă pe adolescenţi și a alungat-o din oraș pe magiciana cea rea.

”Eubardo, nu ne părăsi te rog.” Plângea Lidia ţinând în braţe pe băiatul de care începuse să se îndrăgostească.
”Poate îl poți salva cu sărutul iubirii adevărate.” I-a propus fratele.
”Sărutul iubirii adevărate? Abia ne cunoaștem …”

”Dar vă placeți. Hai sărută-l! Știu că ai vrea asta.”

”Bine, cred că pot încerca.”

Cu un sărut, prințul și-a revenit iar blestemul vrăjitoarei a fost rupt. Atunci toată lumea și-a reamintit cine era, familiile au fost reîntregite și magia albă a triumfat asupra celei negre. Lidia și Marian s-au întors la părinţi, însoțiți de noul lor prieten, cu un leac magic creat de vrăjitorii bătrâni pentru tumoarea mamei. Anghel și Magdalena au fost recunoscători și au lăsat-o pe fiica lor să iasă cu fiul lui Aurinda şi Gregor Nova. Adevărul este că drumurile lor s-au despărţit când el a decis să părăsească Clujul, renunţând la facultate şi la viaţa care o avea înainte, pentru a rămâne în Cărtăreşti alături de familia lui originală iar ea nu a vrut să-l urmeze. Soarta-i va mai aduce împreună pe cei doi adolescenţi. Asta e altă poveste, pe care cititorii urmează s-o descopere.

       Acum că mama ei era din nou sănătoasă, fata care vorbea cu animalele a putut să-i vorbească despre faptul că basmele pe care i le spunea de mică erau adevărate şi că în oraşul Cărtăreşti era dovada acelui fapt. Mama părea să ştie despre ce spunea, tatăl nu prea. Nu a fost o sarcină uşoară să-l convingă şi pe Anghel să creadă în magie, descântece şi existenţa unei alte lumi. El îşi iubea familia şi avea încredere că nu erau nebuni. Până la urmă avea să vadă şi el cu ochii lui că tot ceea ce ziceau era adevărat. Magdalena a recunoscut fiicei că ştia că, cartea din care le citea lor de mici conţinea istorii reale din altă lume doar că nu ştia nimic altceva. Cartea acea şi o scrisoare era tot ce a avut cu ea atunci când a fost adoptată de familia ei. Cine sunt defapt părinţii ei, care erau din celălalt tărâm după cum dădea de înţeles scrisoarea, şi cum a ajuns ea aici erau întrebări fără răspuns. În scrisoare se menţiona şi despre o soră mai mică care s-ar fi născut cu puteri magice, precum tatăl care era un vrăjitor puternic. Nu exista documentaţie a naşterii lui Magdalena, aceasta fusese pur şi simplu găsită şi adoptată, ceea ce era dubios. Lidia era destul de hotărâtă să rezolve misterul originii familiei mamei şi ştia că în Cărtăreşti ar fi putut găsi răspunsuri. Voia să termine liceul apoi s-ar fi ocupat de acest lucru.