Adevărul nespus

     Analizând în continuare altă melodie de-a trupei BTS (utilizând traducerea în engleză deaorece coreeana mea nu este încă așa de avansată) este un cântec în care mă regăsesc sută sută, The Truth Untold  (în coreeană 전하지 못한 진심). 

Versurile acestui cântec vorbesc despre ascunderea adevăratului sine și emoțiile cuiva și abținerea de la a se deschide față de orice individ. Acest lucru se datorează faptului că cineva are impresia că vor fi lăsați singuri până la urmă din nou din cauza laturii lor „urâte”. Fiecare dintre noi poatre rămâne prins în adâncul propriei sale mizeriei și al întunericului din cauza lipsei iubirii de sine. Nu-mi este nici mie necunoscută calea disperării, depresiei, anxietății.

 

   Când faimoasa trupă sudcoreeană abia debutase, Linkin Park era pentru mine pe vremea aceea medicamentul pentru rănile sufletești. Am descoperit BTS când parte din traumele mele începeau să se vindece, cu toate astea m-au impactat puternic acești bărbați care mai de care mai talentați și frumoși. Indiferent ce ar putea zice alții, au muncit pentru a ajunge unde sunt, în ciuda disprețului unor ignoranți.

 

     Eu una am înfruntat singură, fără aproape nici un sprijin moral, perioada cea mai grea a adolescenței. În acest sens, trebuie să împărtășesc o anecdotă din viața mea personală.

În anul în care urma să încep facultatea de psihologie la Universitate Babes Bolyai din Cluj Napoca, 2017, eram cu o prietenă de-a mea dezbătând recenta sinucidere a solistului trupei Linkin Park, Chester Bennington. Cum eu am pierdut un an de școală, această prietenă era deja la aceeași facultate pe care urma să o încep și eu din toamna acelui an. Eu căutam pe atunci motivul suicidiului, aproape judecându-l pentru că n-a fost suficient de puternic, iar ea mi-a răspuns ceva de genul ”Așteaptă să termini primul an la psiho și o să vezi că n-o să mai gândești așa”.

 

   Și așa a fost cum a zis amica mea: am terminat trei ani de facultate de psihologie ajungând să înțeleg mai bine. De atunci, n-am mai judecat niciodată vreo altă persoană, cu atât mai puțin artiști, când nici nu știam prin ce a trecut. Este atât de simplu să arunci cu venim, să descurajezi pe cineva și să urăști. Să asculți, să te pui în pielea ei și să iubești necondiționat devine mai greu nu-i așa? Iată de ce este am ales să arăt bunătate tuturor, fără să mă neglijez pentru alții și menținându-mi standardele.

 

   Dacă trupa sudcoreeană a cântat adevărul lor ascuns, eu l-am exprimat prin intemediul poeziilor. Deoarece am fost mereu judecată după ceea ce păream, nu m-au cunoscut pentru ceea ce sunt decât persoanele care au văzut ceea ce pot să fiu, care m-au încurajat și m-au iubit. Așa cum suferințele mele personale le cunosc cu adevărat doar eu, tot așa este valabil și pentru membrii grupului BTS. Și atunci vrei să-i critici și să-i judeci când nu le știi povestea?

Blue (poezie în engleză)

Whenever I'm suddenly feeling blue

I think of what we are but I have no clue,

 Our love could be a  neverending story

And for that I sometimes feel sorry;

So please tell me what can I do now

Or, better yet, explain to me again how:

I was stung by no ordinary bug

But a mischevious lovebug

I just want it to be forever

Or at least to remember

There is a happy beginning

Where joy knows no ending;

If only I could fly

Like a purple butterfly

I promise to lift you up

Wherever you end up.

Sânge, transpirație și lacrimi

    Blood sweat tears (în coreeană 피 땀 눈물) este una dintre melodiile celei mai faimoase trupei sudcoreene BTS (în coreeană 방탄소년단) cu un mesaj puternic motivațional. Cântecul este o imagine a dorinței umane, care reflectă modurile obsesive în care oamenii caută să-și atingă scopurile. Videoclipul muzical începe prin a prezenta membrii trupei care rătăcesc în jurul unui muzeu. Sunt văzuți uitându-se la portrete, statui și alte artefacte după care totul se reduce la melodie și secvența de dans care o acompaniază. 

 

     După cum a afirmat unul dintre membrii trupei în interviuri, acesta este un cântec care arată felul în care cineva gândește, alege și crește. Aici cred toată lumea poate fii de acord că mesajul cântecului este unul pozitiv, ba chiar unul care inspiră. În opinia mea sângele, sudoarea și lacrimile reprezintă eforturile și munca grea depusă de trupă pentru a atinge succesul pe care-l are acum. 

     Numai cine a luptat vreodată pentru atingerea unui vis poate să înțeleagă imensul efort pe care trebuie să-l depui să ajungi să-ți 

îndeplinești obiectivul. Nu degeaba se zice că succesul reprezintă 20% talent și 100% muncă. Ai totdeauna moduri de a înbunătăți și a face mai bine. Asta este întocmai ce mi-au transmis BTS: nimic nu este imposibil dacă crezi.

Totul la momentul potrivit

    Astăzi  voi aborda un alt subiect de natură ceva mai filosofică. Așa prefer eu conversațiile. M-am gândit cât de importantă poate fii uneori tempistica în viață. Atunci când suntem într-un accident și suntem răniți, este fundamental să obținem cât de repede posibil primul ajutor. O secundă face diferența dintre viață și moarte. Doar o clipă poate fii fatală. Un moment de neatenție poate avea repercursiuni grave. Atât este de a ajuns pentru a schimba pentru totdeauna cursul vieții tale și nu numai. Un șofer care adoarme la volan nu riscă să-și piardă propria lui viață, ci posibil și cea a acelora din mașină dacă are însoțitori, sau a unor necunoscuți, dacă se izbește de o altă mașină. Chiar și când nu există morți, pentru acele persoane implicate în accident trauma acelui eveniment nu este ceva ce trebuie luat lejer. Stresul post-traumatic este o problemă serioasă, care are nevoie să fie tratat ca atare și nu minimalizat cum fac unii. Nu degeaba există specialiști care se ocupă exact cu asta. Am cam observat cu tristețe că, cel puțin la noi în țară, meseria de psiholog nu este apreciată pe cât ar trebui.

   Tulburările mentale sunt în mod atât de grosolan stigmatizate iar dacă vrei să faci terapie pentru dezvoltarea ta proprie lumea te poate lua chiar de nebun. Mi se pare că încă se crede că dacă cauți ajutor specialist, ai o problemă. Atunci când corpul ne doare, mergem totuși la medic și acceptăm să ne tratăm. Când este în schimb vorba de suferințele psihice, interioare, nu îndrăznim să căutăm ajutor la psiholog ca nu cumva să ne considere lumea nebuni. Iară ascultăm de gura lumii și ignorăm nevoile noastre. Nu este o rușine să apelezi la terapie, dimpotrivă arată că ai conștientizat că trebuie să lucrezi pe tine și să-ți dezvolți potențialul.

   Mai există și altfel de tempistici mai pozitive care-ți pot altera soarta în mod favorabil și anume anumite întâlniri sau evenimente aparent spontane ori caotice dar care îți pot determina succesul. Îmi place când în filme sunt prezentate astfel de înlănțuiri de diverse întâmplări care dau ideea de destin. Eu una sunt convinsă că există cu adevărat o ordine chiar și în cele mai neprevăzute situații. Totul se întâmplă cu un motiv la momentul cel mai potrivit. O reacție în lanț pornește, cum zice Efectul fluturelui, de la cele mai mici și aparent nesemnificative micro-evenimente, ca bătaia aripilor fluturelui, și determină mai departe evenimente la o scară mai mare.

Ce ne pot învăța animalele de companie

   Fie că aveți sau nu animale de companie,sunteți cu toții bineveniți să citiți articolele de pe blogul meu. Acasă la noi am avut totdeauna câini sau pisici, astfel că eu personal m-am obișnuit de mic copil să am animale în jur. 

De când eram mică, pisicile mă fascinau cel mai mult și totdeauna acasă mă ocupam de socializarea puiuților când pisicile noastre fătau. Mi se zicea 'îmblânzitoarea de mâtze'. Uneori îmi era destul de greu să pot socializa puii de pisică deoarece erau și ei mai sălbatici iar eu n-avem cunoștințe sau abilități în ce privește comportamentul felin. Încă chiar și acum, că am de șase ani propria mea pisică, mai am de învățat deoarece este un subiect complex.

Această postare este pentru cine și-ar dori să dețină animale de companie și evaluează încă toate aspectele, de la beneficiile la dezavantajele care vin odată luată o asemenea decizie. Este o diferență evidentă între câini și pisici, cu toate astea ambele specii ne pot învăța cam aceleași lucruri legat de cum să ar trebui să ne trăim viața. 

   Primul lucru care-mi vine în minte este faptul că companionii noștri blănoși ne învață să trăim clipa, după cum zice și dictonul ”Carpe diem”. Cu toate că se zice pisici că țin mai multă ranchiună decât câinii și trebuie să meriți încrederea și afecțiunea, chiar și el trăiesc oricum în momentul prezent. Animalele noastre resimt trecerea timpului prin ritmul și ritualurile impuse de noi.

Un alt lucru care-l au sută la sută în comun prietenii noștrii patrupezi este afecțiunea pe care ne-o oferă, fiecare în felul lui. Pisicile au un mod diferit de câini de a ne oferi dragostea lor necondiționată și trebuie să acceptăm asta și să ne străduim să le demonstrăm iubirea într-un mod în care ele să o poată înțelege. Exact aceasta este atitudinea pe care este bine să o avem față de persoanele importante din viață noastră.

   Părerea mea este că pentru un copil este important, și dacă nu crește cu animale în casă, să i se ofere ocazia să aibă unele interacțiuni cu animale din care să învețe să se poarte cu respect față de ființele vii.

Reveria ca metodă de coping

 Bine ați revenit dragi cititori

  Tema pe care m-am gândit s-o dezbat în această postare este cum m-a afectat din copilărie și până la vârsta adultă fantezia. Mă număram printre acei copii mai degrabă singuratici, care avea amici imaginari. Nu-mi amintesc decât cei avuți în perioada școlară deși mama mea zice că-i aveam deja în perioada preșscolară.

Cu toate că nu pot spune exact de la ce vârstă am început să am acești prieteni imaginari, pot zice că  m-a acompaniat până la terminarea gimnaziului. Nefiind pe deplin satisfăcută de prietenii pe care mi i-am făcut la școală, visam cu ochii deschiși la amici ideali. La una singură dintre colegele mele de clasă de pe vremea acea țin încă foarte mult, cu toate că ne despart kilometr.

Adevărul este că îmi petreceam timpul în lumi imaginare să scap de realitate. N-aveam răbdarea și nici abilitățile să pun pe hârtie aventurile pe care le visam cu ochii deschiși într-o lume magică de poveste. Nici chiar acum de multe ori nu pot ține ritmul și nu reușesc efectiv să aștern în scris toate poveștile pe care vreau să le spun.

   Trăind în lumea haotică în care trăim, îmi vine destul de ușor să mă las din nou transportată în lumea pe care am creat-o. Fiecare dintre noi practic are propriile lui metode de coping atunci când vrea să părăsească un moment realitatea. Marea majoritate dinte noi avem serialele și filmele lor de comfort, eu în schimb le găsesc toate în mine însămi. Îmi oferă același confort pe care le oferă celorlalți filmele sau serialele, fie ele realiste sau fanteziste. Până la urmă, este tot un fel de modalitate de coping.

Sunt curioasă de părerea voastră.Voi aveți filme ori seriale preferate? Cum vă ajută să gestionați stresul vieții cotidiene?

Destin sau liber arbitriu?

      Am stat mult în ultima perioadă să mă gândesc la viața unui om. Este aceasta într-adevăr predeterminată de forțe înafara controlului sau este liber de acestea? 

Ca licențiată în psihologie, trebuie să accept existența liberului arbitru și să desconsider idea fatalității. Ca terapeut, trebuie să am în minte că omul este, sau ar trebui să fie, unicul actor al proprii vieți. Sunt conștient că oricine trebuie să-i dea sens vieții lui, neinfluențat de cei din jur ori de circumstanțe. O persoană suficient de inteligentă înțelege diferența între aspecte ale vieții care depind de ea și care nu. Inteligența ca abilitate unei persoane de a se adapta înseamnă că aceasta se va preocupa să se schimbe pe sine însăși. Nu degeaba se repetă în psihologia cognitivă că gândurile tale determină cine ești și cine vei deveni, cum te vei comporta și cum vei reacționa în diverse situații. 

   Ca susținătoare a filosofiei lui Leibniz și a lui Spinoza, eu cred mai degrabă că viața ne este determinată încă dinainte să ne naștem. Există o serie de evenimente cauzale care ne influențează alegerile și nu pot fii în nici un fel schimbate. Aceasta este exact ideea regăsită și în Efectul fluturelui. Nu avem nici un pic de libertate de a ne alege calea în viață când aceasta a fost de la începuturi deja trasată. Resimțim un fals sentiment de libertate și o anxietate și uneori chiar depresie cu o astfel de mentalitate. Cu toate acestea, părerea mea este că în acest caz ești mai propice să lupți cu toate forțele tale. Tu nu știi ce te poate aștepta deci trebuie să profiți de aici și acum.

   Ideea de soartă nu se poate împăca cu cea de liber arbitriu decât acceptând ideea existenței multiversului. Haideți să vă explic și de ce cred asta.

Teoria Universurilor paralele afirmă că există infinite versiuni ale lumii noastre așa cum o știm. Prezentul în care trăim acum, sau mai degrabă versiunea noastră a realității, este doar una din multiplele ”prezenturi” care sunt posibile. Același lucru este valabil și în ce privește trecutul și viitorul. Este de la sine înțeles că trecutul nu mai poate fii schimbat, acesta însă determină practic atât diferitele versiuni ale prezentului și ale viitorul. 

În funcție de circumstanțe externe cauzale, cât și alegerile noastre, ne determinăm un prezent și un viitor diferit. Viața noastră este prin urmare rezultatul a ceea ce numim la modul general soartă și liberului arbitriu.

Acum vă întreb pe voi ce părere aveți? Credeți mai mult în destin sau liber arbitriu?

O nouă doză de motivație

Doza de motivație pentru oricine are nevoie💚 💙 💜

 

   Nu uitați să visați în mare, să trăiți viața în fiecare zi la maxim și să mai fiți câteodată copii.

Eu mi-am propus să mă bucur de fiecare moment și să nu mai pierd nici o oportunitate care viaţa mi-o oferă.

Viața m-a învățat pe calea cea grea să nu renunț pentru nimeni și nimic la planurile mele. Acum regret mult mai mult tot ce n-am făcut decât experiențele pe care le-am avut. Și eu, ca mulți alții din voi, am realizat mult prea târziu greșelile mele. 

 

  Am ascultat prea mult sfaturile necerute ale unora când nu trebuia, am avut dubii și am lăsat ca lucrurile să se petreacă fără să am un plan de acțiune.

Cât timp am făcut cum am crezut eu, urmând un plan, totul mi-a fost bine. Când am aplecat urechea la vorbele lumii, urmând soluția mai comodă, totul a fost aiurea. 

Am fost ținută pe loc de sentimentalisme prea mult timp și mi-am sacrificat în numele unei iubiri demult stinse planuri de viitor. Mi-am promis că aşa ceva nu voi mai face încă o dată. Nu se merită să renunți la tine pentru alții.

 

  Cine te iubeşte cu adevărat te va susține şi te va urma până la capăt, indiferent de câte obstacole ar fi în cale sau distanţa dintre voi. Sună mult prea ireal, eu asta cred.

Cea mai rea senzație este să ştii că ai dat cu piciorul unei oportunități unice, care ți-ar fi putut schimba viața, doar pentru că n-ai avut curajul să te detașezi rapid de anumite persoane și locuri.

 

Voi ce credeți?