Celebritățile și iubirea

   Am început să-mi pun întrebări relative la subiectul acesta când am aflat faptul că una dintre restricțiile idolilor coreeni este aceea de a anunța public statusul lor relațional,  să nu dea niciodată un răspuns concret dacă sunt într-o relație sau nu. Mă gândesc că ideea de bază este pentru a-i face pe fani mai atașați de ei, care să visează la posibilitatea de a forma un cuplu cu persoana celebră de care sunt obsesionați.

 

   Clar este că, vrând sau nevrând, când ajungi celebritatate viața ta privată este expusă public (și chiar prin bârfe). Impresia care o am este că pe când pentru artiștii occidentali este normal în ce privește artiștii coreene nu este ceva care se discută. Pe de o parte este de apreciat că este protejată intimitatea artiștilor, pare că nu se rezumă doar la atât atunci când practic aceasta îți este ghidată de norme ale agenției.

  Relativ recent am citit că aparent primii ani de la debut, acestor idoli li se interzice efectiv să aibă relații (așa cum au tot timpul persoanele faimoase din Occident). Paremise din câte am putut descoperi că chiar și după ce pot în sfârșit să înceapă să-și ”caute iubirea”, totul este oricum reglementat de alte norme de comportament. Mie una mi se pare foarte absurd, cu toate că poate totul este pentru protecția artiștilor de fanii toxici și cei obsesionați.

Faimă sau anonimat?

     În ultima vreme m-am interesat mult să citesc și să aflu mai multe despre cum percep persoanele faimoase ieșirea din anonimat și mai ales cum se raportează aceștia la succesul lor. Există idea stereotipică a artiștilor care încep să bea  și să se drogheze din cauza presiunii. În multe cazuri, persoanele ajung efectiv să-și distrugă viața din cauza adicțiilor când ar putea avea tot ce și-ar fii dorit.

 

   Când mă gândesc la astfel de cazuri, să le zicem oarecum fără speranță, primii care-mi vin în minte sunt noii idoli globali (aici nu mă refer doar la cântăreți, ci și actori). Cum nu sunt eu însămi faimoasă, n-am efectiv de unde să înțeleg prin ceea ce trebuie să treacă celebritățile. Principiul empatiei nu prea funcționează aici din moment ce toate trăirile noastre sunt diferite.

   Adevărul care l-am dedus este că, ca orice altceva, faima are un preț. Părerea mea este că nu poți cu adevărat cunoaște consecințele până când nu ești efectiv în situația respectivă. Acum dacă este ceva de dorit sau nu, asta numai tu însuți poți știi. Trebuie să te poți confrunta cu tot ceea ce compoartă această glorie și să fii suficient de puternic mental pentru a nu claca.

 

  Cred că atunci când dragostea pentru faimă  este mai puternică decât iubirea de sine este la fel de toxic ca atunci când trăiești mereu doar pentru a-i satisface pe ceilalți și nu ții cont de nevoile tale. Voi ce părere aveți? Voi ce ați alege? O viață trăită în anonimat sau faima?

   

Iubește-te pe tine însuți

    ”Love Yourself ” este unul din mesajele transmise de trupa coreeană BTS prin intermediul pieselor lor (este și titlul unuia dintre albumele lor, pe care puteți să-l ascultați pe Youtube dând click pe titlul acestei postări).

Amorul propriu, așa cum o văd eu, înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi: poate fii pur și simplu a fii mereu zâmbitor în orice situație, a se îngriji de propriul aspectul fizic, a avea grijă în mod activ de propria sănătate fizică și mentală, a lua când te simți copleșit de situație, a începe să spui ”Nu” anumitor persoane și multe altele. 

 

   Unii s-ar putea să considere că a-și pune propriile nevoi în fața nevoilor altora pare egocentric și totuși este ceea ce fiecare dintre noi ar trebui să facem. Nimeni nu știe mai bine ceea ce avem nevoie decât noi înșine. Nu ne putem aștepta de la o altă persoană să corespundă în totalitate așteptărilor noastre sau să ne bazăm întreaga noastră fericire pe o singură persoană. A te iubi pe tine însuți este a te face pe tine însuți fericit în fiecare zi. Poți fii mulțumit cu lucruri mărunte, precum și nemulțumit și dacă ai avea tot ceea ce bani pot cumpăra.

 

   Aș vrea să mai citez aici ceva ce Kim Namjoon, RM, din BTS a zis într-un live ”Dacă-ți iubești viața, ea te va iubi la rândul ei. Dacă îți urăști viața, te va urâ și ea.” Mi s-a părut foarte frumos ceea ce a zis aici și mai ales mi-a plăcut profunzimea gândirii lui. Motivul pentru care m-am pasionat inițial de filosofie, și ulterior psihologie, este că mi-a permis să explorez răspunsuri la criza mea existențială mai mult decât ar fi putut-o face studiul religiei.

 

  Filosofia, și psihologia, mi-au deschis noi orizonturi pe care religia tradiționale nici nu le consideră. Din perspectivă filosofică și psihologică, am reușit mai ușor să-mi găsesc un sens al vieții și mai ales să concep suferința ca absență a iubirii de sine. De aceea nu este nicicum un act egoistic a acțiuna liber, căci asta demonstrează capacitatea ta de a gândi critic și a nu fii ușor de manipulat.

Idolii noilor generații

    Când vorbesc despre idoli, este vorba despre nimeni alții decât artiștii (și în unele cazuri actorii) sudcoreeni care se bucură de atâta popularitate în întreaga lume (și culmea mai puțin în propria lor țară). Unii imediat vor începe cu comentarii de genul că de acești cântăreți și actori (și cântărețe și actrițe) nu este decât frumusețea (care oricum este subiectivă) sau orice altfel de jigniri ar putea găsi la adresa lor.

 

   Am ascultat recent un podcast al unei adevărate sudcoreene care vorbea despre această industrie kpop. Ideea care reiese din podcastul ei este că, cel mai adesea, publicul care ascultă într-adevăr muzica pop coreeană în Coreea de Sud sunt cei mai tineri, în general elevi de școala generală și eventual liceu. Ce mai zicea este că alte generații, mai ales adulții, nu sunt defapt interesați de acest nou trend.

 

   O altă idee pe care acea coreeană emfatizat este cum sunt antrenați și aleși viitori idoli în industria muzicală. Nu este în nici un caz un lucru ușor să poți să ajungi măcar să te antrenezi ca să devii artist, darămite să debutezi într-adevăr cu un grup. Se pune foarte multă presiune iar competiția este mare ținând cont de cât de mulți își doresc să ajungă faimoși.

 

  Totdeauna am văzut faima ca ceva la care fiecare într-un fel sau altul aspirăm dar există și reversul medaliei. Este stereotipul ăsta că toți artiștii, în special cei mai de succes, din cauza uriașei presiuni clachează și încep fie să dezvolte una sau mai multe adicții nesănătoase (poate fii alcool,țigări, droguri etc.).

 

   Concluzia mea este că există un preț foarte scump al gloriei de care se bucură azi acești idoli pe care-i adoră tinerii. Pe lângă aceasta, mai sunt și fanii toxici sau obsesionați care nu fac decât să le fie cu atât mai grea viața lor. Acești artiști sunt fie blamați fie idolatrizați, două opuse ale aceleiași extreme.