A fost odată ca niciodată (partea a doua)

      Bună tututor. A trecut ceva vreme aşa că am sosit vremea să public şi partea a doua a poveştii mele. Sper să vă placă. Spuneţi părerea voastră în comentarii. Destul de curând urmează să public şi partea a treia aşa că urmăriţi blog-ul dacă vreţi să aflaţi continuarea poveştii. Cea de-a treia parte a poveştii va explora originea blestemului aruncat asupra împărăţiei lui Aurinda.

Povestea fetei care vorbeşte cu animalele

          Lidia era mai mică de statură cu părul brunet ondulat și ochii căprui, gene lungi şi dese, față rotundă şi fruntea lată, zâmbet fermecător şi bujori în obraji. Trăia cu părinții, Anghel și Magdalena, și frățiorul Marian într-un sat din Maramureș unde îşi petrecea zilele în curte, jucându-se, citind sau ajutând părinţii. Era de o amabilitate fără seamăn, iubea pe toată lumea și ea la rândul ei era iubită de toți. Îi plăcea să fie prietena tuturor, era mereu optimistă și nimic nu i-ar fi stricat buna dispoziție. Reușea să găsească partea bună a lucrurilor și să vadă binele din oameni. Știa să prețuiască fiecare moment și să se bucure de fiecare zi. La școală învăța foarte bine, fiind printre cei mai buni elevi. Îi plăcea să învețe lucruri noi și când începea o carte nu o lăsa până nu o termina. Citise mult și învățase multe. Mama îi insuflase dragostea pentru literatura bună și îi dăduse primele romane. Îi plăcea foarte mult și muzica, dansul, geografia și istoria. Lidia Chiș avea un dar: putea comunica cu animalele. Oriunde mergea, putea să stea de vorbă cu animalele, fie ele cu blană, pene sau solzi. Cu vorbe bune reușea să înbuneze și cel mai fioros lup sau cel mai mare urs. Nu îi era teamă de animale și le considera prietenele ei. Până și pe cumătra vulpe o îndupleca această fată specială, căreia îi plăcea să hrănească toate păsările și rozătoarele din pădure, să se îngrijească de flori și copaci și să se plimbe pur și simplu în natură încă de mică. Le iubea pe animale așa cum iubea și oamenii. Micuța moroșancă avea mulți prieteni buni din satul ei însă cel mai mult îi plăcea compania motanului Tomi, țestoasei Bumbo și cățelușei Malia. Tomi e un motan alb cu negru pe care străbunicul Lidiei, Paul, l-a luat de pe stradă și l-a adus nepoților. Bumbo e o teștoasă de apă pe care tot el a adus-o. Malia e o cățelușă care a fost luată de pe străzi. Familia Chiș mai avea la curtea lor găini,  rațe și porci.  Lidia își descoperise talentul de a vorbii cu animalele pe când avea nouă ani. Era o zi însorită de vară iar ea și Marian se jucau în curtea pe când părinții erau la piață în Baia Mare. Tomi stătea pe marginea unei ferestre deschise, Bumbo privea pe cei doi copii iar Malia se juca cu restul câinilor (la vremea acea erau cu toții pui). Diferite păsărele se apropiau și începeau să ciripească vesele ca să primească mâncare. Motanul o ascultă pe mica stăpână când ea îi porunci să nu sară la păsări. În acel moment fetița a auzit pentru prima dată vocile animalelor și înțelegea pentru prima dată ce spuneau.

”Tu ce crezi că ciripesc păsărelele, soro?”

”Cântă un cântec despre sfârșitul verii.”

”De ce tocmai despre aia?”

”Sunt triste că vine toamna.”

”Eu nu, că încep școala.”

”Unde ai să înveți și tu bine, nu-i așa?”

”Da, ca tine.”

”Bravo. Acuș hai că vin mama cu tata din oraș iar noi n-am hrănit orătăniile cum le-am promis că vom face.”

”Oh, da, așa e, am uitat de la atâta joc de datorii.”

Cei doi frați s-au dus în cotețul gâinilor apoi cel al rațelor, unde le-au dat  mâncare și apă cum i-a instruit tatăl. De la el învățaseră lucruri practice, el având o minte pragmatică pe când soția una analitică. Ea studiase psihologia, fiind doctor psiholog,  și era bună la limbi străine pe când el era fermier. El lăsă pe seama ei educarea și școlarizarea copiilor. Mare panică fu când frații își dăsură seama că lipseau câteva gâini și rațe. Cercetară toată grădina însă nici urmă de ele. Fetița vorbii cu cățelușa Malia despre paguba suferită. Cățelușa răspunse ”Lasă, stăpână! Îţi găsesc eu păsările de curte.” și s-a întors peste vreo oră cu păsările lipsă. ”Uau incredibil!” își spuse Lidia în minte. Cu alte ocazii, fata a putut să ajute la recuperarea altor animale de la vecini, furate sau dispărute. Tot satul a ajuns să știe că Lidia și cățelușa ei Malia ar fi regăsit orice animal pierdut aşa că apela la ea. Misterele îi plăceau cel mai mult fetei și s-a hotărât să fie detectivă când va fi mare. Mama cu tatăl au încurajat-o pe fiică, promițându-i că dacă asta voia ar fi trimis-o în Baia Mare la academia de poliție.

       Părinții Lidiei au trimis-o la Baia Mare să-și facă liceul. La șaptesprezece ani, pe când să înceapă clasa a XI-a, mama ei s-a îmbolnăvit subit. Când Magdalena a fost transferată de urgență la Cluj, unde să o îngrijească mai bine, toată familia s-a mutat acolo. O mătușă de-a bărbatului i-a lăsat să stea într-un apartament de-a ei. Copii au început să meargă în Cluj la școală când a venit toamna. Acolo l-au cunoscut pe Eubardo. Acesta încă-şi amintea momentul în care sosi blestemul vrăjitoarei malefice. Îl retrăia noapte de noapte. Ziua lui începuse ca oricare alta. Se trezise de dimineață, luase micul dejun cu dădaca apoi aceasta se puse să-i citească puțin și-l lăsă apoi să se joace. Toată familia, din care făceau parte și doica sa cu soțul ei căpitanul de cavalerie, au luat în acea zi masa împreună. Spre înserate, dădacei i s-a făcut rău. Trebuia să nască și medicul a fost chemat de îndată. Băiatul îşi amintea doar multă agitație și plânsete când a fost nevoit să se separe de părinți și întreaga lui lume. A luat-o pe micuța Clara înainte să se anunțe că blestemul venea și au fost duși la portalul prin care aveau să treacă. Tatăl i-a spuse:

”E momentul, fiule. Fii erou! Du-te cu Clara în lumea cea nouă.”
”Nu, nu, nu !” striga copilul. ”Vreau la mami!”
”Curaj, Eubardo. E momentul tău. Ne vom regăsi în lumea fără magie.”
”Tati!”
”Te iubim, fiule. Acum du-te și găsește pe izbăvitoare!”
”Tati!” 

”Ne vom regăsi, fiule. Du-te acum și salvează-ne pe toți! E în regulă, ne vom revedea.”

Tatăl nu i-a mai permis să spună nimic că i-a trimis în lumea fără magie. Avea cinci ani atunci iar acum era cea de-a nouăsprezecea lui aniversare. A fost adoptat împreună cu fiica lui Laila şi Virgiliu de Ana și Mihai Grigorescu prin casa de copii unde au fost primiți. Deși povestea băiețelului părea suspectă și neverosimilă pentru asistenții sociali, bătrânul vrăjitor îl avertizase să nu pomenească nimănui de lumea magică. Băiatul s-a adaptat noii lumi și-i plăcea alături de noua familie și în același timp nu putea să uite misiunea ce i-a fost încredințată: să o caute pe ivbăvitoare și să rupă blestemul. Voia să-și revadă părinții și împărăția. I-a amintit  și fiicei lui Laila și Virgiliu despre părinții ei și despre târămul lor de origine. Vrăjitorul bătrân ii dăduse un medalion prin care ar fi putut să o găsească pe salvatoare iar tatăl îi lăsase cartea de vrăji a familiei.  Prinţul ştia că magia nu ar fi funcționat în tărâmul în care se afla numai dacă o făcea pe izbăvitoare să creadă. 

       Când Eubardo şi Lidia s-au întâlnit, el se mutase de trei luni la Cluj. Era în camera sa de cămin și făcea ordine când talismanul fermecat s-a luminat. ”Nu se poate! Funcționează! Ea este aici!” a exclamat el.

Lidia era cu Marian în centru, plimbându-se liniștiți, când un străin a dat peste ei. Era un tânăr mai  înalt de stătură, brunet cu ochi căprui,  fața ovală, gene și sprâncene subţiri, buzele și obrajii roșii și mustăcioară castanie.

”Hei! Uite-te pe unde mergi!” a strigat ea.
”Scuze, scuze, nu eram atent.”
”Uau, tipule, ce e aia ce ții în mână?” A intervenit Marian.
”Oh, te referi la medalion … E magic …”
”Magic zici?”
”Da, îl folosesc pentru a o găsi pe cea care va rupe blestemul care l-a aruncat o vrăjitoarea rea asupra lumii mele. Și aparent s-a oprit de când v-am găsit pe voi...”
”Cum zici, vezi stai departe de noi. Nu există așa ceva, du-te și tratează-te.”
”E adevărat. Mi s-a spus că nu ai crede nici chiar tu. Dar cred că am dat cu un motiv peste voi doi. Tu trebuie să fii ea.”
”Vezi-ți de treabă, nebunule, lasă-ne n-avem timp de prostiile tale. Nu-mi pot salva mama de o boală incurabilă și tu-mi spui că sunt salvatoare?”
”E adevărat. Trebuie să mă crezi.”
”Nu, acum te rog lăsa-ne.”
”Dă-mi o șansă să îți demonstrez că nu sunt nebun. Te rog. Dacă rupi blestemul şi aduci magia în această lume o vei putea salva şi pe mama ta.”
”Hai soră, dă-i o șansă omului. Şi ai auzit ce a zis că o putem salva pe mama. Haide să încercăm.”
”Bine, fie, are o sanșă. Sunt Lidia iar el e fratele meu, Marian.” 

 ”Încântat de cunoștință, Lidia și Marian. Eu sunt Eubardo.”

Fata l-a privit atunci pentru prima dată în ochi. Din momentul în care privirile li s-au încrucișat au început să se placă. Lidia nu știa de ce avea încredere în acel străin care apăruse de nicăieri și-i spuse lucruri nebunești și-l mai băga și pe frățiorul ei în asta. Era curioasă de acest tânăr, pe care voia să-l cunoască mai bine, și ar fi vrut să încerce s-o salveze pe mama ei. S-au așezat undeva în parc toţi trei pentru a discuta mai multe. Adolescenta nu l-ar fi crezut niciodată dacă n-ar fi avut o imaginaţie bogată şi n-ar fi ascultat de la mama ei atâtea poveşti fantastice despre o lume precum cea descrisă de el. Credea în basme şi în magie înainte de a-l întâlni pe acel tânăr interesant care-i spunea că totul era adevărat. Ea şi fratele ei au crescut cu acele poveşti, care păreau tot mai reale după ce le-au auzit de la acel străin. Fiul de împărăteasă le-a arătat celor doi frați un compartiment secret al ghiozdanului său, pe care-l avusese de când fusese separat de familie, unde ţinea cartea de vrăji a tatălui său. Ştia că toți cei din vechea sa împărăție au fost transportați în lumea fără magie și ar fi putut să-i găsească prin acelaşi medalion cu care i-a găsit pe Lidia şi Marian. Prințul încercă să-l activeze cu puterea credinței lui iar când eșuă s-a uitat la fată și i-a zis:

”Trebuie să încerci tu. Tu ai magie în acest tărâm fără magie. Ține-l strâns în mână și crede în imposibil. Doar așa va funcționa.”
”Bine, am să încerc.”

”Eu scot o hartă, să vedem unde ne indică talismanul.”

Lidia, deși încă sceptică, a încercat să creadă spusele lui. S-a gândit intens la abilitatea ei specială și talismanul s-a aprins, indicând locul unde puteau găsi pe toți cei din împărăția Pădurea Fermecată. Locația părea a fi un orăşel de lângă Timișoara, Cărtăreşti. Prințul voia să meargă numaidecât și i-a implorat pe frați să vină cu el. S-au înțeles să-şi pregătească strictul necesar apoi să pornească. Lidia și Marian s-au temut cum ar fi reacționat tatăl și mama lor dacă aflau că aveau de gând să plece cu un complet străin până într-un oraş necunoscut de lângă Timişoara. Fata a inventat că mergeau într-o excursie cu clasa. Tatăl nu s-a preocupat şi le-a dat bani pentru drum cu condiţia să-i poată suna mereu. Mama se odihnea în majoritatea timpului şi soţul ei le făcea pe toate. Îi durea pe fraţi să o vadă așa fragilă, învinsă de boală. Sperau că dacă vor reuși să readucă magia în lume vor găsi şi un remediu pentru ea. 

Fiul lui Gregor și Aurinda a ajuns peste două ore să-i ia pe copii lui Anghel și Magdalena iar peste vreo opt ore bune erau în oraşul Cărtăreşti. Au găsit repede cazare la hotelul ”La Mamita” și și-au luat mâncare și băutură.

”Bun, am ajuns aici. Avem însă un plan cum să rupem blestemul?”
”Profeția spune că o vei face tu. Nu specifică cum o vei face.”
”Poate dacă îţi foloseşti talentul special... Ştii tu ... Să vorbeşti cu animelele ca în Dr. Dolittle.”
”Nu mai vorbesc cu animalele de când am plecat din sat de la noi. Nici nu prea le mai aud.”
”Trebuie să te străduieşti să o faci asta pentru a salva pe toată lumea din împărăţia mea.”

”Și pe mama.”

Următoarele două zile fata le-a petrecut începând să vorbească din nou cu animalele pe când fratele ei și prințul se documentau în biblioteca acelui oraș. 

Lidia, Marian şi Eubardo erau de trei zile în Cărtăreşti când primărița orașului, pe care fiul de împărăteasă a recunoscut-o ca fiind vrăjitoarea malefică, și-a dat seama de prezența lor și i-a arestat. Cineva, un magician care-şi recuperase memoria odată cu sosirea lor, a plătit cauțiunea pentru ei. Primăriţa a încercat atunci să-i elimine angajând un asasin. Un glonţ l-a nimerit direct în piept pe fiul fostei împărătese din Pădurea Fermecată când acesta s-a aruncat în față ca să-i protejeze pe amicii lui. Fata, văzându-l la pâmânt, se pus în genunchi în fața lui. Acelaşi  binefăcător care i-a scos din închisoare a intervenit şi de data asta. Acesta i-a protejat cu o vrajă pe adolescenţi și a alungat-o din oraș pe magiciana cea rea.

”Eubardo, nu ne părăsi te rog.” Plângea Lidia ţinând în braţe pe băiatul de care începuse să se îndrăgostească.
”Poate îl poți salva cu sărutul iubirii adevărate.” I-a propus fratele.
”Sărutul iubirii adevărate? Abia ne cunoaștem …”

”Dar vă placeți. Hai sărută-l! Știu că ai vrea asta.”

”Bine, cred că pot încerca.”

Cu un sărut, prințul și-a revenit iar blestemul vrăjitoarei a fost rupt. Atunci toată lumea și-a reamintit cine era, familiile au fost reîntregite și magia albă a triumfat asupra celei negre. Lidia și Marian s-au întors la părinţi, însoțiți de noul lor prieten, cu un leac magic creat de vrăjitorii bătrâni pentru tumoarea mamei. Anghel și Magdalena au fost recunoscători și au lăsat-o pe fiica lor să iasă cu fiul lui Aurinda şi Gregor Nova. Adevărul este că drumurile lor s-au despărţit când el a decis să părăsească Clujul, renunţând la facultate şi la viaţa care o avea înainte, pentru a rămâne în Cărtăreşti alături de familia lui originală iar ea nu a vrut să-l urmeze. Soarta-i va mai aduce împreună pe cei doi adolescenţi. Asta e altă poveste, pe care cititorii urmează s-o descopere.

       Acum că mama ei era din nou sănătoasă, fata care vorbea cu animalele a putut să-i vorbească despre faptul că basmele pe care i le spunea de mică erau adevărate şi că în oraşul Cărtăreşti era dovada acelui fapt. Mama părea să ştie despre ce spunea, tatăl nu prea. Nu a fost o sarcină uşoară să-l convingă şi pe Anghel să creadă în magie, descântece şi existenţa unei alte lumi. El îşi iubea familia şi avea încredere că nu erau nebuni. Până la urmă avea să vadă şi el cu ochii lui că tot ceea ce ziceau era adevărat. Magdalena a recunoscut fiicei că ştia că, cartea din care le citea lor de mici conţinea istorii reale din altă lume doar că nu ştia nimic altceva. Cartea acea şi o scrisoare era tot ce a avut cu ea atunci când a fost adoptată de familia ei. Cine sunt defapt părinţii ei, care erau din celălalt tărâm după cum dădea de înţeles scrisoarea, şi cum a ajuns ea aici erau întrebări fără răspuns. În scrisoare se menţiona şi despre o soră mai mică care s-ar fi născut cu puteri magice, precum tatăl care era un vrăjitor puternic. Nu exista documentaţie a naşterii lui Magdalena, aceasta fusese pur şi simplu găsită şi adoptată, ceea ce era dubios. Lidia era destul de hotărâtă să rezolve misterul originii familiei mamei şi ştia că în Cărtăreşti ar fi putut găsi răspunsuri. Voia să termine liceul apoi s-ar fi ocupat de acest lucru.

A fost odată ca niciodată (partea întâi)

     Bună tuturor. Am publicat o parte din poeziile care le-am scris iar acum să public pe blog şi proza la care lucrez. Am să încep cu o serie de poveşti dintr-o serie intitulată "A fost odată ca niciodată". Sunt poveşti mai mult pentru adolescenţi inspirată dintr-un serial pe care îl iubesc, Once upon a time. Aceasta este prima parte a poveştii mele. Sper să vă placă şi nu uitaţi că puteţi lăsa în comentarii critici constructive, mai ales dacă sunteţi persoane care se pricep la literatură. Mă interesează părerea voastră pentru ca să pot să creez un conţinut mai bun.

Povestea lui Aurinda, prințesa vrăjitoare

  A fost odată ca niciodată într-o lume de povești o împărăție, Pădurea Fermecată, înconjurată de o dumbravă magică. Se zice din strămoși că acolo îşi are origine magia. Prin acea dumbravă, mereu însorită și verde, curge un râu. Pe lângă acea apă magică trăia, și trăiește și-n ziua de azi, poporul magic. Acesta este alcătuit din zâne frumoase care sunt fie bune fie rele, elfi cu pitici harnici și nu în ultimul rând vrăjitori și vrăjitoare, având magie albă sau neagră. În apa râului și-a făcut locuință poporul magic acvatic: sirenele cu tritonii care trăiesc numai în apă şi nimfele cu satirii care trăiesc atât în apă cât şi pe uscat. Toate aceste ființe trăiesc în armonie, exceptând lupte dintre forțele luminii și întunericului, de mii de ani. Fiecare are câte o sarcină în păstrarea echilibrului Naturii și păstrarea magiei. Zânele sunt stăpâne peste cer, unde își au palatele, și se asigură că vremea este mereu caldă peste dumbrava magică și de asemenea păstrează un diamant magic care poate îndeplini dorințe. Magicienii împreună cu elfii și piticii stăpânesc uscatul și locuiesc în case modeste de unde îngrijesc pământul ca să fie mereu roditor și sunt păstrătorii unor diamante mici care au puteri magice ale celor patru elemente:apă, foc, pământ, aer. Poporul acvatic e stăpân peste râu și și-au construit palate precum ale zânelor de unde au grijă de ecosistemul acvatic și țin bine ascuns un alt diamant magic care permite călătoria prin alte tărâmuri. În vecinătatea Pădurii Fermecate sunt patru regate: la Sud regatul Nevilot cu ieşire la ocean, la Nord regatul Kemeland, la Vest regatul Orwald şi la Est regatul Wanderfall.

           Împăratul și împărăteasa Pădurii Fermecate de zece ani  încercaseră să aibă un copil și nu le-a fost dat. Cu teama că vor rămâne fără copii și știind că vrăjitorii și vrăjitoarele din dumbrava fermecată sunt capabili să rezolve orice fel de problemă, au decis să facă o vizită celui mai bătrân și experimentat magician. S-au dus noaptea în secret să nu afle poporul deoarece le era frică de ei și erau izgoniți din împărăție.
Suveranii au ajuns la casa din copac al bătrânului vrăjitor, care-i întâmpină prietenește și-i servi cu un ceai. Împăratul i-a explicat motivul pentru care au venit iar acesta i-a asigurat că dorința le va fi împlinită. A început să recite tot felul de incantații, apoi le-a spus că pot să se întoarcă la palatul lor. La scurt timp s-a răspândit în tot regatul vestea că împărăteasa o să aibă un bebeluș și a fost sărbătoare trei zile și trei nopți. Suveranii au avut o fetiță extrem de frumoasă cu o față luminoasă de culoarea aurie, ochi verzi de smarald și un păr blond de aur, pe care au numit-o Aurinda. Mica prințesă a crescut și s-a făcut tot mai frumoasă și deșteaptă an de an, având o mulțime de pețitori de la vârstă fragedă. Ea nu era interesată de ei nici când a ajuns la vârsta de măritiș, optsprezece ani. Prefera să facă lungi plimbări pe calul ei negru de rasă, să citească sau să scrie poezii și povești. Aurinda trăia mai mult în lumea ei de basme care și-o crease de mică. A fost instruită de cei mai buni învățători din împărăție și a luat lecții de călărit, scrimă, balet și actorie. Părinții își doreau ca prințesa lor să-și aleagă cât de curând un soț și erau destul de insistenți iar ea la asta le spunea că va pleca da la palat dacă vor continua așa. Îi asculta pe părinți în general, în privința măritișului ea nu se simțea pregătită pentru așa ceva astfel că tot amâna.
       Într-o zi, Aurinda s-a hotărât să cutreiere dumbrava fermecată dintr-un capăt în altul. Devenise atât de încăpățânată și ambițioasă că orice își propunea nu se lăsa până nu reușea să ducă la bun sfârșit. Părinții știau prea bine făceau orice ca s-o mulțumească, și în același timp s-o protejeze, așa că o lăsau să plece unde voia ea atâta timp cât îi ducea cu ea pe trei dintre cavalerii cei mai puternici; Antoniu, Virgiliu și Aron. Prințesa era de acord cu această condiție fiindcă era bună prietenă de mică cu cei trei cavaleri și n-ar fi vrut compania altora. Ea avea încredere în ei, așa cum aveau și părinții. Toți trei erau curajoși,  puternici, buni la suflet și cel mai important loiali împăratului. Drumeției se alătură și dama personală și amică loială a lui Aurinda, Laila. Prințesa știa prea bine că dacă putea să conteze pe cineva să vină cu ea în acea aventură, acea erau cei trei amici din copilărie și prietena cea mai bună. Cele două fete își împărtășeau toate secretele, se ajutau una pe alta și se iubeau ca surori. Părinții acestei fete erau tot în serviciul suveranilor, mama spălătoreasă iar tatăl grădinar, și aveau propria casă în curtea palatului. Părinții Aurindei au cerut bucătăresei să le pregătească călătorilor merinde având în vedere că ar fi avut de călătorit o zi întreagă dacă voiau să străbată întreaga dumbravă.
         Aurinda cu Laila, Antoniu, Virgiliu și Aron au pornit a doua zi de dimineață călare pe caii lor. Când au ajuns pe la mijlocul dumbravei fermecate, călăreții noștri s-au oprit să facă un popas mai ales că se înserase deja și aveau nevoie să găsească un loc unde să poată înnopta. Uitându-se în jur, au stat câteva minute să admire peisajul idilic. Pe jos iarbă verde-verde cosită pe lângă care mai erau ici-colo floricele colorate, sus se vedeau ramurile înflorite ale copacilor iar pe lângă curgea apa limpede a râului. Au umblat puțin pe lângă cai apoi au văzut un lan imens de porumb lângă care se afla o modestă căsuță din lemn. Avansând prin lanul de porumb, au mai observat un grajd de unde se auzeau nechezate de cai. Curioasă să vadă cine locuiește acolo, prințesa Aurinda își ghidă însoțitorii direct la ușa casei din lemn. Prințesa bătu la ușă și o doamnă, nici bătrână nici tânără, le-a deschis și Aurinda atunci ia cuvântul, spunând cine sunt ea și însoțitorii ei și de unde au venit. Doamna i-a poftit în casă și i-a condus într-o sufragerie mare frumos mobilată și îi invită călduros să se așeze iar când văzu că erau toți comozi:

”Acum douăzeci și patru de ani, soțul meu și cu mine locuiam într-o vilă luxoasă nu departe de Pădurea Fermecată de unde veniți dumneavoastră. Numai că viața la oraș ne-a cam obosit și am decis să ne costruim o mică fermă. Mai ales pentru că voiam ca fiul nostru care pe atunci urma să se nască să crească într-un loc liniștit. Tocmai de aceea am ales să ne contruim casa atât de departe la capătul dumbrăvii fermecate.” le-a spus gazda musafirilor.

În timp ce femeia vorbea, un băiat foarte frumos la față cu obrajii și buzele roșii, părul negru ca tăciunele, ochii căprui profunzi, o mustăcioară neagră stufoasă, gene și sprâncene negre și dese a intrat în sufragerie. Băiatul a dat bun venit călătorilor prezentându-se cu numele de Gregor Nova. Privirea lui s-a îndreptat apoi spre frumoasa prințesă Aurinda, care-l privi la rândul ei. Tânăra prinţesă simți că era diferit de prinții care o curtează de mică pe când tânărul realiză că nu putea fi asemănată unei alte fete. Băiatul a mai fost îndrăgostit odată, credea că era dragoste adevărată până când fata acea i-a frânt inima,și cunoștea acea emoție pe care o avea de când o văzuse pe acea fată. Nu reușea să-și ia ochii de la prințesă și nici ea de la el așa că au mai menținut câteva secunde contactul vizual. Mama i-a cerut fiului să le arate vizitatorilor ferma în timp ce ea mergea în bucătărie să pregătească cina. Gregor i-a dus pe musafiri afară, aprinzând luminile de pe stradă. El le-a arătat grajdul mare în care erau caii, vacile și taurii lor, cotețul încăpător unde erau adăpostite găinile și cocoșul lor iar la sfârșit moara ce se aflau pe malul stâng al râului ce trece prin dumbravă. După ce-au făcut turului fermei, toți s-au întors în casă iar după ce au mâncat apoi s-au dus să se culce. A doua zi de dimineață, drumeții noștri și-au continuat excursia. S-au dus până la capătul dumbravei, unde apa râului se oprea și se vărsa într-o cascadă. Au făcut și acolo popas, să mănânce și să bea apă. Au lăsat caii la păscut și le-au adus apă din râu, admirând în continuare peisajul frumos. Li s-a părut incredibil să observe că după cascada unde se revărsa râul ploua și fulgera iar când să se apropie norii de locul unde stăteau ei, aceștia se îndepărtară imediat ca prin magie. Auziseră și ei poveștile despre acel loc magic iar acum asistau ei înșiși și puteau confirma poveștile bătrânilor. Mai mult de atât aproape că ar fi putut să simtă prezența zânelor când o briză ușoară a trecut pe lângă ei. Au apărut păsărele, iepuri și veverițe de tot soiul de îndată ce furtuna a fost îndepărtată și în loc să se sperie de aventurieri noștrii, acestea se apropie de ei curioase. Cele două fete au fost încântate de această apariție neașteptată a animalelor, de care se apropiară cu grijă. Cei cinci au rămas liniștiți fără a scoate vreo vorbă câteva minute, minunați de fenomenul la care au fost martori, apoi au făcut încet cale întoarsă către palat. Odată ieșiți din pădure, drumeții și-au dat seama că picura apoi ploaia s-a întețit. Au fost nevoiți să se adăpostească o vreme de ploaia torențială la gura unei mici peșteri din apropiere. Ajunși înapoi la palatul regal, au povestit tuturor minunățiile pădurii magice. Nu păreau să-i creadă decât aceia care au văzut cu ochii lor magia pădurii. Oamenilor din regat le era destul de frică să vorbească despre așa ceva deoarece era un subiect controversat.

       După o săptămână, prințesa Aurinda a primit o scrisoare de la Gregor în care era invitată la o plimbare în pădure iar fata era extrem de entuziasmată. Dar cum să le spună părinților ei că acest tânăr, pe care abia l-a cunoscut, îi propusese să se plimbe împreună  în pădure? Știa că n-ar fi fost încântați așa că s-a bazat pe Virgiliu și Laila să o conducă la întâlnirea ca să nu meargă singură chiar dacă nu era în prezența părinților. Virgiliu și cu Laila au așteptat-o pe fiica de împărat, apoi au mers înapoi la palat. Aurinda și Gregor  au călărit pe malul râului, povestind ca între doi vechi prieteni. Era ca și cum se cunoșteau dintotdeauna. Aveau o ciudată senzație că s-ar mai fi întâlnit chiar înainte de a se fi cunoscut.

”La revedere, prințesă. Ne mai vedem curând?”

”Binențeles, stimate. Nu uiți să-mi scrii?”
”Îți voi scrie în fiecare zi, frumoaso.” i-a zis el sărutându-i politicos mâna.
”Hai că vedem cum mai pot scăpa de acasă, de sub tutela părinților.”
”N-ai vrea să-i cunosc, maestate?”
”Ai putea venii până la palat dacă vrei.”
”Așa voi face cum porunciți.” 

Gregor i-a trimis fetei peste două zile o scrisoare, în care o întrebă când ar putea trece pe la palat. Totodată îi dezvălui marele secret al familiei lui: mama și tatăl lui practicau magia. Știa că era ceva ce ea trebuia să se știe fiindcă era conștient de faptul că părinții ei nu agreau astfel de persoane. Ea l-a asigurat că i-ar fi convins să accepte asta. Ea era pasionată de povești despre magicieni pe care le povesteau bătrâni și ea însăși citea din cronicile vechi, din timpuri în care magia încă nu fusese interzisă. El i-a povestit cum s-au cunoscut părinții lui la șaptesprezece ani, cum s-au îndrăgostit unul de altul și au decis să rămână împreună pentru totdeauna, unindu-și destinele prin căsătorie în ciuda anumitor opoziții din partea famililor. Acestea s-au opus fiindcă ea aparținea unei familii simple iar el uneia mai bogate. Lui Gregor îi era teamă că părinții ei îl vor goni dacă ar fi aflat că era fiu de magician și dacă el însuşi nu se dedica magiei.

         Au trecut aproximativ două luni de zile de când Aurinda și Gregor s-au întâlnit pentru prima dată înainte ca băiatul să se decidă să vină la palat. Prințesa le-a povestit mamei și tatălui ei despre prietenul ei care voia să-i facă curte serios. Împăratul și soția erau nerăbdători să-l cunoască pe acest tânăr. Acesta doar s-a prezentat cu numele complet și părinții Aurindei n-au mai fost mulțumiți când li s-a confirmat faptul că provenea din neam de vrăjitori. Prințesa nu i-a ascultat pe părinții ei când i-au spus să nu se mai vadă cu iubitul ei şi cu cât îi interziceau mai mult să nu plece din castel, cu atât ardea de nerăbdare să o facă. Se simțea închisă și tristă pe zi ce trecea. Avea norocul că putea să primească scrisori de la Gregor prin Virgiliu și Laila, care îi înțelegeau mâhnirea și încercau s-o ajute cum puteau.

”Îl plac, știți?” se confesa ea cu Laila într-o zi.

”Da, prințesă, e de înțeles… Dragostea te lovește pe neprevăzute, pe oricine...”
”Și pe tine ia zii? Cum te-a lovit iubirea? Știu că iubești și tu pe cineva.”
”Defapt da… N-am să țin secret că eu și Virgiliu ne-am cam plăcut de când ne-am cunoscut...”
”Oh, de aia vă comportaţi atât de ciudat …”
”Da… Îmi pare rău am decis că lângă tine vom rămâne discreți să nu-ți provocăm mai multă suferință mai ales acum…”
”Stai liniștită. Gregor e perfect și  pe el l-aș lua de soț iar dacă părinții tot nu vor permite n-am să mă mărit. Tu trăiește-ți însă iubirea.”
”Este mai greu cu părinții tăi ... Trebuie să-i faci să le placă din nou de magicieni, să le demonstrezi că magia e bună. Eu cred în tine și știu că poți găsi o modalitate.”
”Oh, mulțumesc ție și lui Virgiliu că mă ascultați mereu și mă sfătuiți.”
”Pentru asta suntem aici, să te ajutăm prințesă, să avem grijă de tine.”

Aurinda simțea că putea să le spună tot ce avea pe suflet, că ei doi ar fi fost acolo să o asculte, să o consoleze și să o sfătuiască.
Virgiliu și Laila  au reușit să o mai scoată pe Aurinda din palat, să o ducă să se întâlnească cu prietenul ei. Au dus-o și până acasă la el, unde ea a putut să-i urmărească  pe părinții lui cum făceau descântece. Aurinda cunoștea latina și greaca și încerca şi ea să arunce vrăji sau incantaţii cu părinții iubitului ei. Diferența dintre cele două este că primele sunt mai simple. Tatăl lui Gregor era intrigat de prințesă și chiar îi spuse fiului că părea să aibă o înclinație naturală către practicarea magiei. Nu era o magiciană însă ar fi putut fii una cu mult potențial. Tot secretul era să creadă iar ea avea o credință și o voință puternică, două lucruri esențiale în magie. Gregor și-a dus prietena în zbor printre nori cu o mătură magică. Prințesa era impresionată de tot ce ținea de magie. Ceea ce nu știa nimeni era că, prin numeroasele vrăji pe care le rosti vrăjitorul bătrâ, Aurinda era destinată să devină vrăjitoare. Bătrânul magician voia să vadă dacă suveranii ar avea curajul să-și alunge propria fiică aşa cum a făcut cu restul de seama lui. Nu o să se știe adevărul decât atunci când prințesa va împlini optusprezece ani.

        Întâlnirile dintre cei doi iubiţi au devenit tot mai rare în următoarele trei luni până la ziua ei din cauza părinților ei. Aceștia au devenit tot mai insistenți, la fel ca mulțimea de pețitori, ca ea să-și aleagă bărbat. Aurinda petrecea mai puțin timp cu Gregor și îi era mult mai bine compania lui, sau al lui Laila și Virgiliu, decât al personalul de la palat și mulțimea de admiratori. Toată lumea o voia măritată pe viitoarea împărăteasă, ca să poată avea urmași și să ducă mai departe dinastia. Inutile fuseseră tentativele părinților de-a o convinge că Gregor nu era pentru ea și să-și găsească alt logodnic. Împăratul trimisese câțiva cavaleri în urmărirea prințesei și n-a fost mulțumit să afle că Aurinda părăsea palatul oricând voia cu ajutorul lui Virgiliu și Laila. Știa că era în detrimentrul său să renunțe la serviciile lui Virgiliu fiindcă era unul din cei mai buni cavaleri și avea nevoie ca el să rămână. Tatăl și mama prințesei trebuiră să se obișnuiască cu idea că nu puteau face nimic să-i schimbe părerea. Avea să aștepte răbdători ca ea să-și dea seama ce avea nevoie.

         A venit ziua de naștere a prințesei, în prima zi de primăvară,  și împăratul și-a întrebat fiica dacă a decis cine să-i devină soț. Aurinda i-a răspuns că nu l-ar fi luat decât pe Gregor Nova de bărbat. Părinții n-au vrut asta așa că i-au comunicat că aveau să-i organizeze o căsnicie de conveniență cu unul dintre pețitorii ei care le părea mai promițător ca viitor împărat. Ea a plecat atunci numaidecât de la palat cu calul ei. Gărzile au fost trimise după ea și au reușit să-i dea de urmă însă prințesa noastră a găsit un mod să-i oprească din drumul lor, făcând să cadă în calea lor ramuri mari din copaci și pietre mari. Ați crede că a făcut-o folosind una din vrăjile învățate împreună cu iubitul ei, însă o făcuse fără să rostească vreun cuvânt doar ținând mâinile în sus ca atunci când te predai. Văzând așa o minune, soldații s-au întors să-i raporteze împăratului ce li s-a întâmplat. Însăși prințesa fu suprinsă că a putut realiza așa ceva. 

Auzind împăratul povestea cavalerilor, la început a râs deoarece nu putea să-i creadă iar când se lăsă noaptea a pornit singur la casa vrăjitorului să afle de unde poseda fiica sa puteri magice.

”Păi vedeți, maestate, fiica voastră este o vrăjitoare. Asta pentru că mi-ați cerut să aveți un copil și eu v-am împlinit dorința, iar faptul că i-am oferit puteri magice fiicei voastre este prețul pe care trebuie să îl plătiți.”
”Mincinos ce ești! Mi-a transformat fiica în vrăjitoare! Cum ai putut face asta?”
”V-am spus că orice magie are un preț. Faptul că fiicei voastre i-au fost date puteri magice este prețul pentru dorința dumneavoastră. Vă mai spun că oricine are o credinţă puternică de sine poate să practice magia. Oricine cu potenţial devine vrăjitor sau vrăjitoare dacă vrea.”

”Jur că după ce îmi găsesc fiica te gonesc din împărăție! Știam eu că nu trebuie să mă bazez pe unii ca și voi. Mai bine fără moștenitor decât cu o fiică vrăjitoare.”

”Înălțimea voastră, de când e lumea ne asupriți dar nu înțelegeți că noi suntem doar puțin speciali. Avem abilități pe care voi nu le aveți. În fond, suntem și noi oameni. Vă rog să vă gândiți la ce v-am spus pentru că există vrăjitori și vrăjitoare care vă protejează și care luptă cu forțele răului pentru dumneavoastră. Dacă ne-ați goni v-ar părea foarte rău fiindcă există forțe întunecate despre care nu aveți nici un habar.”
”Sunteți toți niște excroci! Buni sau rău nu-mi pasă! Nu mai vreau să aud de voi!”
”Atenție cum vorbiți. Fiica voastră este una din noi acum. Nu cred că vă doriți să faceți asta copilului vostru. Ați dorit-o atât de mult!”

Împăratul, enervat la culme, a plecat de îndată și a făcut cale întoarsă la palat. Dimineața următoare a dat ordin soldaților să o mai caute pe Aurinda și să nu se întoarcă fără ea altfel le tăia capul. 

Nu cavalerii împăratului au adus-o pe mica prințesă la palat, peste vreo trei zile mai târziu, ci Gregor. Faptul că ea s-a întors la palat a fost cel mai important pentru împărat și soția lui. Cei doi i-au primit pe cei doi tineri cu brațele deschise. Tânărul le-a povesti cum prințesa venise la casa lui, unde fusese tratată cum trebuie. Veni apoi rândul tinerei, care spuse numai vorbe bune despre iubitul ei și părinții lui. Încerca totul să demonstreze că era o famile bună și dacă erau magicieni. La final băiatul a prins curaj și ceru să o poată lua pe prințesă de nevastă. Împăratul nu știu ce să răspundă, mai ales că făcuseră deja acorduri cu un baron din împărăție și nu putea să dezamăgească. Aurinda a cerut ferm să anuleze nunta acea și nu renunță până când părinții nu au făcut întocmai. Împăratul și împărăteasa  au fost obligați să accepte pe băiatul de vrăjitor ca ginere. Tot în acea zi prințesa află și despre prețul ce-l plătiseră părinții să o poată avea și anume faptul că ea era o veritabilă magiciană, ceea ce însemna că ar fi putut face orice fel de vrăji și incantații.
         În timp, împăratul și împărăteasa au putut să-și dea seama că Gregor era potrivit pentru Aurinda. Au realizat că-l judecaseră greșit, atât pe el cât și pe restul posesorilor e magie. S-au gândit că ar fi o schimbare pozitivă dacă ar avea un altfel de conducător, mai ales că bărbatul ales de fiica lor avea potențial. Era un băiat bun, onest, altruist, curajos, puternic și de încredere. Avea carisma unui lider și o iubea sincer pe fata lor. Gregor o făcea pe Aurinda fericită, ceea ce era suficient. Datorită frumoasei prințese și a soțului ei, cu care va trăi fericită până la adânci bătrâneți, s-a făcut pace între oameni comuni și vrăjitorii. Aceștia din urmă au putut să trăiască liniștiți în împărăție.
Ați crede că acesta este finalul poveștii nu? Tipicul final fericit ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Ei bine nu este nici pe de parte finalul poveștii.

      Peste șapte ani, la cea de-a douăzeci și cincea aniversare a prințesei, după ce ambii ei părinți s-au dus în altă lume, ea împreună cu soțul ei au ajuns la conducerea întregii împărății. O împărăție pentru care s-a luptat atât tatăl ei cât și bunicii și străbunicii. Aurinda și Gregor se simțeau presați din toate părțile. Își doreau să fie conducători tot atât de buni ca părinții ei. Cei doi soți aveau de condus o împărăție și să-și crească băiețelul de cinci ani, Eubardo. Noroc cu sprijinul lui Laila și Virgil. Laila era dădaca prințișorului iar Virgil devenise căpitanul armatei, nominat fiind încă pe când împăratul trăia. Cele mai bune prietene erau în cameră, pregătindu-se pentru ceremonia de încoronare a lui Aurinda și Gregor.

”Deci azi e ziua ta cea mare? Ziua pentru care te-ai pregătit toată viața ta.”
”Da, așa e. Oh, Laila, am așa mari emoții! Voi fi destul de bună?”
”Vei fi o conducătoare excelentă. Ești apropiată de poporul tău, ești iubită și admirată. Te vei descurca de minune.”
”Sper să ai dreptate.”
”Sigur că am. Acum hai lasă-mă să-ți aranjez părul și suntem gata să mergem.”
”Bine. Da vii în dreapta mea.”
”Desigur, scumpa. Voi fi cu tine.”
”Mulțumesc.”
”Cu mare drag.”

Frumoasa prințesă, pe cale să devină împărăteasă, însoțită de cea mai bună prietenă a ei s-a prezintat la încoronare. Bărbatul și copilașul ei erau acolo împreună cu toți cei care reușiseră să vină la acest eveniment. Copilașul mergea cu un buchet de flori în mână strigând vesel:  ”Viață lungă împărătesei Aurinda și împăratului Gregor!”. Înainte de începutul ceremoniei, o figură ca de umbră s-a înălțat în aer. Din ea a apărut o femeie care a stricat acel moment când a prezis o soartă nefericită pentru întreaga împărăție. Aceasta a amenințat că avea să arunce un blestem care va distruge tot ceea ce aveau mai drag. A fost o zi sumbră pentru cei doi soți și pentru restul oamenilor și magicienilor prezenți. Zile întregi numai despre profeția acelei femei s-a discutat la castel și în toată împărăția.
       Prima sarcină a noii împărătese a fost să afle despre acea magiciană care i-a ruinat ziua încoronării. Aurinda a căutat răspunsuri la al doilea cel mai bătrân magician, primul fiind mort. Acesta o liniștește că orice blestem poate fi rupt și că exista o Salvatoare care o putea face la momentul potrivit. Îi spune că va trebui să-și trimită fiul într-o lume fără magie, unde se afla cea care putea salva împărăţia de blestem. El i-a garantat că, dacă îl va trimite în acel tărâm, vor fi reuniți odată ce blestemul va fi rupt. I-a mai spus că, cel mai probabil, blestemul va fi activat în a treia noapte de lună plină. Aceasta avea să se întâmple aproximativ în acelaşi zi în care Laila trebuia să nască. Nu lipseau decât trei luni așa că trebuia să-l pregătească pe Eubardo să meargă împreună cu bebeluşa să o caute pe acea Salvatoare. Copilaşul nu a înţeles defapt cât de importantă era misiunea şi se plângea că nu voia să plece de lângă părinţi. Aceştia erau răbdători cu el şi-i explicau că aveau să se revadă.